• Bogdan Neculai (Bacău). Am primit poezia dv. Cu un mesaj înălţător despre învierea lui Isus. După cum vedeţi, în revistă spaţiul rezervat poeziei este redus. Vom încerca să o publicăm atunci când vom găsi un spaţiu potrivit.

• Anastasia (e-mail). "Fiica mea este studentă (master) la o facultate din Cluj-Napoca. Deşi locuim în Bacău, ea a ales Clujul, deoarece a auzit atunci când era elevă, că în Ardeal ar avea mai multe şanse de angajare. Este în ultimul an şi mă gândesc cu groază că visul ei se va spulbera ca puful de pe o păpădie. Cred că nu şi-a ales facultatea potrivită sau pur şi simplu nu este capabilă să gestioneze şi să acumuleze suficiente cunoştinţe pentru a putea fi acceptată de angajator. Majoritatea colegilor ei lucrează şi au prins deja experienţă. Mă întreb cum e posibil ca un student cu bursă de merit să nu găsească de muncă în domeniul pe care l-a studiat. Sunt şi supărată pe ea, pentru că nu a voit să mă asculte atunci când şi-a ales facultatea şi, mai ales, că a mers aşa departe de casă. Mi-aş fi dorit să studieze la Iaşi, aşa cum au făcut cei doi băieţi mai mari. Cu ei nu am avut nicio problemă, s-au descurcat din toate punctele de vedere. Au lucrat pe tot parcursul facultăţii câte zece ore pe săptămână şi nu au cerut bani pentru cheltuielile personale. Le trimiteam din când în când câte un pachet şi, bineînţeles, bani pentru a plăti căminul, şi atât. În schimb, ea a stat în chirie şi, cu toate că am ajutat-o toţi din familie, iar ea a avut bursă, tot se plânge că nu îi ajung banii. O fi viaţa mai scumpă la Cluj, dar simt că situaţia e scăpată de sub control. Nu mai spun că nici la biserică nu mai merge în fiecare duminică, ci doar aşa când are ea chef. Când erau mici, îmi făceam griji pentru băieţi că o să se îndepărteze de Dumnezeu, că nu o să înveţe ca să-şi construiască un viitor decent. Sinceră să fiu, pentru ea nu mi-am făcut niciun fel de probleme, chiar dacă nu a fost aşa sclipitoare la învăţătură, în comparaţie cu băieţii, dar mergea la biserică şi era toată ziua cu nasul în carte. Oare cum aş putea să o ajut?"

V-am publicat mesajul aproape în întregime. Soluţia cea mai bună pentru a o ajuta pe fiica dv. Este aceea de a nu o mai compara cu ceilalţi. Mulţi părinţi îşi compară propriul copilul cu cel al vecinului: dacă vecinul duce copilul la cursuri de pian, îl duce şi el; dacă îl duce la înot, îl duce şi el, dacă face meditaţii pentru limbi străine, face şi el la fel etc. Şi de cele mai multe ori, copilul suferă pentru că se simte în competiţie. Nu mai spunem de comparaţia greşită pe care o fac părinţii între fraţi. Ar spune un părinte că nu intenţionează să-şi umilească în niciun fel copilul, ci vrea să-l motiveze. Acest sentiment de comparaţie este greu de digerat şi pentru un adult, darămite pentru un copil. Redăm pentru dv. Şi pentru cititorul revistei (fie el părinte sau cadru didactic) un pasaj din cartea "A fi şi a rămâne «doar» om. Reconciliere cu propria umanitate", Bogdan Emilian Balaşcă, Ed. "Serafica", pag. 84-85: "Dacă totul ar fi doar între tine şi conştiinţa ta, atunci sentinţa s-ar pronunţa într-un spaţiu privat şi personal. Dar când ţi se livrează şi exemple «din afară» de genul: «uite că el a reuşit», «priveşte că ea este în stare», «ei cum de pot?!» etc., te simţi ultimul din lume. Se zămislesc în tine sentimente şi tendinţe aprige, tulburătoare. Apar: invidia, ambiţiile..., criticile şi geloziile. Ţi se consumă minima răbdare pe care o mai deţineai. Inima ţi se slăbeşte. Gândirea se zbate obositor în analiză judiciară. Începe un tic-tac infernal: ei «au», tu «nu», ei «pot», tu «nu mai reuşeşti», ei «sunt în stare», tu «nu eşti bun de nimic» etc. Se declanşează în tine încruntarea, încordarea... maliţiozitatea. Eşti ameţit de ură şi gânduri covârşitoare. Aşa cum fraţii lui Iosif se consumau privind invidios la darul şi la înzestrarea fratelui minor şi nu au rezistat să fie liniştiţi (cf. Gen 37,3-11)".