de pr. Cristian Chinez
A fost un timp când, pe la noi, se făcea mare caz de dialectică, mai mult invocată decât explicată. Pe de altă parte, triada teză-antiteză-sinteză a eşuat mai degrabă în tendinţa de a fugi spre contrar. Ego autem contra. Şi totuşi, calea de acum clasică pentru a argumenta este aceasta: pornindu-se de la o unitate abstractă, se trece printr-o multitudine de beton, pentru a se ajunge la o unitate de beton.
Cum s-ar aplica aşa ceva binomului tăcere-vorbire? Elogiul adus tăcerii nu pune problema decât unilateral. Ca în cele scrise de Arturo Graf: "A tăcea despre sine înseamnă umilinţă. A tăcea despre defectele altora înseamnă caritate. A nu spune cuvinte inutile înseamnă pocăinţă. A tăcea în funcţie de timp şi loc înseamnă prudenţă. A tăcea în suferinţă înseamnă eroism". Sfântul Francisc din Assisi propune chiar predicarea prin tăcere (cu impunerea prin exemplu). Însă evanghelizarea s-a făcut prin cuvânt. Deci, vorbire. E adevărat că există o anumită vorbire care, impunându-se din start, produce tăcere. Spre ascultare. Dar, care-I cauza şi care-I efectul? Sau rezultatul urmărit.
Cu siguranţă că, dincolo de vibraţia contrarietăţii, există calea complementarietăţii. Aplicabilă cel puţin în cazul tăcerii şi al vorbirii. Căci, în loc de a le opune, se poate experimenta cu succes vorbirea binefăcătoare, izvorândă dintr-o tăcere profundă, dar plină de reflecţie. Sau meditaţie.
