de pr. Felix Roca
A vorbi la începutul anului despre speranţă poate fi o obişnuinţă sau o formalitate, deoarece, în această perioadă, se spun numai lucruri frumoase şi se fac urări care să ne ajute să privim cu mai multă încredere timpul ce ne stă în faţă, transformându-l într-un nou început.
Dincolo de toate acestea, speranţa este sădită în inima omului, face parte din el, deoarece viaţa fără speranţă este ca o corabie fără pânze. Tinereţea este caracterizată de speranţă, visuri, dorinţe măreţe, dar şi riscul ca speranţa să se transforme în disperare este atât de ameniţător. Cum putem face să fim oameni ai speranţei?
Papa Benedict al XVI-lea a scris o enciclică tocmai despre speranţă. Papa spunea la începutul scrierii sale: "În speranţă am fost mântuiţi. [.] Mântuirea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă în care putem avea încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar şi un prezent plin de greutăţi, poate fi trăit şi acceptat dacă îndreaptă spre un ţel şi dacă de acest ţel noi putem fi siguri, dacă acest ţel este atât de mare, încât să justifice drumul". Spre cine ar trebui să ne îndreptăm noi? Care ar trebui să fie ţelul vieţii noastre? Papa ne spune că a ajunge să-l cunoaştem pe Dumnezeu - adevăratul Dumnezeu. Aceasta înseamnă să primim speranţa. Întâlnirea cu Dumnezeu este o întâlnire cu speranţa care este mai puternică decât suferinţa prezentului, deoarece deschide spre realitatea vieţii veşnice. Omul are multe speranţe în viaţa sa, mai mici sau mai mari. "În tinereţe - continuă papa - poate fi speranţa marii şi împlinitei iubiri; speranţa unei anumite poziţii în profesie, a unui succes sau altul, care să fie important pentru toată viaţa. Când însă aceste speranţe se realizează, ni se arată cu claritate că aceasta, în realitate, nu era totul. Devine evident că omul are nevoie de o speranţă care să treacă dincolo. Devine evident că îi poate fi de ajuns doar ceva infinit, ceva care va fi mereu mai mult decât poate să atingă el. Această mare speranţă poate să fie doar Dumnezeu, care îmbrăţişează universul şi care ne poate propune şi dărui ceea ce, singuri, nu putem atinge".
Aceasta este speranţa care trebuie să caracterizeze viaţa fiecărui creştin, a fiecărui tânăr. Nu putem însă ascunde că, de multe ori, orizontul nostru este atât de întunecat. Întorcându-ne în trecut, privind viaţa noastră de acum, visând viitorul, suntem, uneori, ca Zaharia, care, deşi are marea ocazie de a fi faţă în faţă cu Dumnezeu, nu este antrenat să spere şi îşi îndeplineşte slujirea cu obişnuinţa celui care ştie că nu se poate bucura de "surprize". Rămâne mut tocmai pentru că nu vrea să accepte că speranţa lui Dumnezeu, ce i-a fost dăruită, acum se realizează în el, deoarece speranţa vede spicul, atunci când ochii noştri de carne nu văd decât bobul care putrezeşte. Tocmai pentru că "esenţialul este invizibil ochilor".
Aşadar, speranţa nu este un vis, ci modul de a realiza visurile. Atunci când intervine Dumnezeu, "ţinutul pustiu şi uscat se va veseli, deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte trandafirul", spune profetul Isaia (Is 35,1). Iar Cristos confirmă că în el această speranţă devine realitate: "Mergeţi şi faceţi-I cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună!" (Mt 11,4-5).
Speranţa este aceea care re-începe mereu, iar lumea va aparţine mâine celor care îi vor fi oferit speranţa cea mai mare, tocmai pentru că tot întunericul din univers nu poate stinge o candelă aprinsă!
