Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Cât de "viteaz" am fost de-a lungul vieţii! De câte ori m-a avertizat soţia să mă liniştesc, să nu mă pun rău cu nimeni, să fiu prieten cu toţi, pentru că sigur va veni o zi în care o să am nevoie de cineva care să-mi stea alături şi nu o să vrea nimeni.

Sunt un perfecţionist şi aceasta m-a făcut să-mi îndepărtez prietenii. Nu acceptam ca unul sau altul să nu fie corect cu el însuşi, cu mine şi în societate. "Dacă eu sunt corect cu tine, de ce nu eşti corect cu mine?" Aceasta este gândirea care m-a însoţit dintotdeauna. Se vede însă că nu mereu funcţionează sau cel puţin la mine nu a funcţionat.

M-am căsătorit cu o tânără frumoasă şi harnică. Era o gospodină desăvârşită, foarte pricepută la treburile casei, la pregătit mâncarea, la făcut curat şi la grija faţă de gospodărie. Doar că, fără să-mi dau seama, am adus acasă neînţelegerile mele cu alţii.

De multe ori, după o zi de muncă, întorcându-mă acasă, îmi revărsam amarul pe soţie şi copii. Erau singurii de care nu mă temeam. În zadar în momentele noastre de intimitate îmi spunea soţia să fiu mai calm, să nu pun totul la suflet, să nu cred că toţi sunt ca mine, că nu pot să-i schimb pe ceilalţi dacă ei nu vor să se schimbe. Într-un final, reieşea că nu ştiu să respect libertatea celorlalţi şi aceasta mă enerva şi mai mult.

"Dar ei mă respectă pe mine? Respectă mediul înconjurător? Îl respectă pe Dumnezeu? Îşi respectă soţiile şi copiii? Sunt corecţi la serviciu?"

Erau tot atâtea întrebări şi preocupări pe care mi le făceam, de multe ori fără să am vreo autoritate în acest sens.

Până la urmă, de ce m-ar fi interesat pe mine cum relaţionează un coleg cu soţia şi copiii? E familia lui, e viaţa lui, eu trebuie să-mi văd de familia mea! Şi dacă aruncau o hârtie pe jos sau un muc de ţigară, de ce trebuia eu să le atrag atenţia că nu e bine? Şi dacă vorbeau urât de Dumnezeu şi de Biserică, ce aş fi putut face să împiedic astfel de vorbe?

Curând am realizat că mai rău făceam. În fond, nu ştiu ce îi deranja: că le atrăgeam atenţia sau că nu ştiam cum să le atrag atenţia?!

Şi cum spuneam, aduceam cu mine în familie toate aceste conflicte. Eram nervos, mă enerva când vedeam că ceva nu funcţionează acasă, când nu găseam aşa cum aş fi vrut să găsesc: mâncare, curăţenie, grija faţă de animale şi de mediu. Şi din nou avertismentul soţiei: "Învaţă să te porţi cu oamenii! Vei rămâne într-o zi singur!" Şi am rămas singur.

După moartea soţiei, după ce copiii s-au dus la casele lor, iată-mă singur, singur cu perfecţionismul meu!

Pentru că nici copiii nu s-au ridicat întotdeauna la înălţimea dorinţelor mele, ne mai suportându-mă, s-au îndepărtat şi ei de mine. Mai vine câte unul, stă puţin, vorbim câte ceva evaziv şi pleacă.

"Mereu vezi numai probleme, tată, îmi reproşează ei, nimic nu funcţionează, nimeni nu face ceva bun, totul în jur e un dezastru, o mizerie şi niciun om nu se ridică la înălţimea vocaţiei lui de om! Toţi îl supără pe Dumnezeu, nimeni nu ştie să-şi facă bine o meserie... Doar tu, tată, tu eşti cel mai bun, eşti perfect, eşti idealul pe pământ! De asta vei continua să rămâi singur!"

Sunt cuvinte care m-au pus pe gânduri! Soţia nu, copiii nu, prietenii nu... Ce fac eu, mai ales că acum sunt şi neputincios?

În preajma Crăciunului, copiii şi tinerii din parohia noastră vin să colinde. Anii trecuţi au trecute şi pe la mine. Recunosc, la început am văzut gestul lor ca fiind unul inutil, dar anul acesta m-am gândit: Totuşi, măcar pentru ei reprezint ceva! Şi m-am hotărât să "îndulcesc" discursul...

Ce frumos este când copiii îţi stau alături, când prietenii din tinereţe te vizitează, ce bine e când nu eşti singur! (Dumitru)