de pr. Gabriel-Iulian Robu
După lunga peregrinare prin pustiu, poporul ales abia aştepta să intre în ţara promisă. Era o ţară mănoasă, udată de râul Iordan, un pământ destinat să fie al lor. La intrarea în ţară, toate triburile lui Israel, în afară de tribul lui Levi, au primit un lot de pământ unde să se stabilească.
Tribul preoţesc al lui Levi nu a primit pământ. Leviţii trăiau din ofertele şi zeciuiala primite de la popor. Acest neam preoţesc trebuia să se ocupe de cult şi de rugăciune. Ca moştenire din ţară, leviţii nu au o bucată de pământ, ci pe Dumnezeu însuşi. Acest lucru este evidenţiat de Psalmul 16,5: "Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, tu eşti acela care ai în mână soarta mea". Domnul este moştenirea neamului preoţesc al lui Levi. Domnul este pământul pe care îşi va fonda speranţele acest trib preoţesc. Aşa au căzut sorţii. Cupa cu sorţi face referire la biletele care se extrăgeau dintr-o cupă. Cel chemat să fie preot are certitudinea că a ales biletul cel bun, lotul cel mai bun, biletul câştigător, pe Dumnezeu însuşi.
Cele unsprezece triburi se bucură de stabilitatea şi siguranţa lotului de pământ pe care l-a primit fiecare. Dar tribul lui Levi îşi fondează certitudinile, siguranţa în Dumnezeu însuşi. La fel, atunci când Isus i-a trimis pe cei doisprezece apostoli, le-a spus să nu se bazeze pe cele materiale, să nu ia cu ei nici baston, nici desagă, nici pâine, nici arginţi şi nici să nu aibă câte două tunici (cf. Lc 9,3). Aceste bunuri materiale, e drept, pot oferi o oarecare siguranţă la nivel pur omenesc. Dar siguranţa pe care trebuie să o caute vestitorul evangheliei trebuie să se fondeze pe altceva: pe cuvântul lui Dumnezeu pe care îl vesteşte, pe chemarea pe care Dumnezeu i-a oferit-o. De aceea, Isus le amintea ucenicilor că păsările cerului au cuiburi, vulpile au vizuini, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul (cf. Lc 9,58). Ele, da, au un loc, un cuib al lor, un refugiu în care îşi găsesc siguranţa materială, unde îşi odihnesc certitudinile. Cel chemat însă trebuie să îşi caute stabilitatea, certitudinile, fericirea în chemarea lui Dumnezeu şi în voinţa sa divină. Cel chemat ştie că, dintre toate biletele dintre care s-a tras la sorţi, el a fost binecuvântat cu soarta cea mai bună: "Sorţii mei au căzut pe terenul cel mai bun, într-adevăr, moştenirea mea e minunată" (Ps 16,6).
Dumnezeu a ales tribul levit ca să se dedice cultului, ca să fie un neam preoţesc. Mai alege Dumnezeu astăzi oameni care să se dedice cultului? Mai cheamă astăzi Dumnezeu preoţi pentru ogorul său? Cu siguranţă că da. Chemarea există. Esenţial este ca tinerii chemaţi să perceapă această chemare; dintre miile de voci care se aud în jur, să discearnă care este voinţa lui Dumnezeu pentru ei. Un rol important îl au familiile acestor tineri chemaţi. Dacă ei se simt încurajaţi de părinţi pe acest drum, sunt mai mari şansele să spună acel "da" chemării care le-a aprins inima. O misiune importantă o au şi preoţii. Ei pot să îi încurajeze pe cei mici ca să urmeze această cale. E o cale care îi provoacă pe copii, pe tineri să privească dincolo de realitatea materială care este foarte tentantă azi. Lumescul şi mondenul atrag. Va exista mereu tentaţia de a căuta certitudinile materiale ale acestui pământ, dar Dumnezeu vrea să ofere celui chemat un alt pământ pe care să îşi clădească speranţele. Acel pământ este Dumnezeu însuşi. Pacea pe care o oferă pământul este trecătoare; cea pe care o oferă Dumnezeu este la fel ca el: stabilă.
