Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Cu şapte ani în urmă m-am căsătorit. Abia începuseră cursurile pentru logodnici, organizate la nivel de Oficiu pentru Familii. Trebuie să spun că în ziua în care a trebuit să participăm am ales "să fiu ocupat". Prin urmare, mi-am trimis doar logodnica.
Sigur că nu mi-a plăcut văzând-o singură printre celelalte cupluri, care mai de care mai senine, mai frumoase şi mai promiţătoare. Nu m-am dus pentru că mă gândeam că mai mult decât ştiam eu nu putea să-mi mai spună nimeni, mai ales că era un curs organizat de Biserică. De obicei, Biserica îţi spune mai mult despre ceea ce nu ai voie să faci, decât ce poţi să faci. Şi e frustrant! Tu eşti tânăr, plin de energie şi de viaţă, cu idealuri, ca tânăr cu o tânără frumoasă lângă tine şi să mergi la cursul pentru logodnici unde să ţi se spună: "Aia nu e voie, asta e interzis, asta e păcat!". De asta am ales "să fiu ocupat!".
Acum, la distanţă de acele vremuri, analizând anii noştri de căsătorie, trebuie să recunosc că îmi pare rău că nu am participat. Sunt prieteni de-ai noştri mai tineri care deja ne cer sfaturi. Vreo câteva perechi de logodnici chiar ne-au rugat să le fim naşi. Cu toţii ne-au întrebat cum e, cum se vede viaţa de familie după câţiva ani de experienţă. Şi nu că n-aş şti ce să le spun; eu ştiu ce să le spun, dar nu ştiu cum să le spun! Că nu e totuna să enumeri nişte principii, pe care oricum le ştiu şi ei. Ei au nevoie de mărturii, de experienţe concrete de viaţă. Dar cum să le spun, dacă nu ştiu să le spun?! Să le spun din intimitatea noastră de cuplu? Cum să "spăl rufele" în public?
Dacă aş fi participat la cursul pentru logodnici, măcar ştiam cum şi ce să spun. Logodnica mea mi-a vorbit mult timp despre conţinutul acelui curs, dar eu nu am crezut-o, pentru că am avut mereu impresia că e interesată să-mi spună doar ceea ce este în avantajul ei. În schimb, nu era aşa!
Ştiu că, de cele mai multe ori, îmi spunea ce avem noi, bărbaţii, de făcut, ca şi cum femeia nu trebuie să facă nimic: noi să fim cuceritori, noi să avem iniţiative, noi să fim inventivi, să fim cei care dau tonul în familie, să tăiem "cordonul ombilical" mai ales cu mama, să învăţăm să vorbim frumos, să nu ne enervăm, să nu provocăm etc. Ca şi cum toate trebuiau făcute doar de noi. Oare nu era interesul ei să-mi prezinte astfel conţinutul cursului?
În realitate, nu era interesul ei, ci totul decurgea din acea cerere în căsătorie pe care băiatul o face fetei. Nu e fata aceea care cere, îmi spunea atunci logodnica, ci e băiatul, pentru că aşa e natural, aşa e şi în regnul animal, peste tot în natură. Prin urmare, nu era interesul ei să-mi prezinte o realitate distorsionată, ci chiar aşa stau lucrurile. Dacă ai promis ceva, trebuie să te ţii şi de cuvânt!
Aveam să înţeleg mai târziu că, cerând mâna fetei, băiatul îi promite că o va face fericită. Fericirea în viaţa de familie nu este o temă sau o realitate abstractă, ci e ceva concret, ceva format din momente concrete. Cu alte cuvinte, eu trebuia să fiu mereu activ aşa cum am fost până în ziua căsătoriei, trebuia să continui să cuceresc acea "mână" pe care am cerut-o în căsătorie. Ba mai mult, fericirea în viaţa de familie depinde de cât de constant este bărbatul-soţ în a continua să cucerească femeia-soţie, iar ea, aşa cum a făcut şi în momentul în care a fost cerută, când a spus "Da", să continue să spună acel "Da" toată viaţa.
De asta îmi pare rău că nu am fost la curs. Aş fi auzit cu urechile mele ce am de făcut şi nu aş fi stat toată viaţa cu dubiul că "dacă m-a păcălit?". Acum îi sfătuiesc pe toţi tinerii să ofere din timpul lor pregătirii pentru căsătorie. Nu e timp pierdut, din contra, e timp câştigat pentru veşnicie, pentru fericirea familiei care are urmări în veşnicie. (Tudor)
