de pr. Ioan Balan
V-aţi gândit vreodată cât de săraci am fi fără familie şi prieteni, fără oameni de lumină, fără fiinţe cu suflet, care să ne hrănească, în acelaşi timp, mintea şi inima?
Avem întâlnirile noastre zilnice: unele sunt banale, iar altele sunt providenţiale; unele sunt obişnuite, iar altele ne hărăzesc viitorul; unele nu ne transmit nimic, iar altele ne umplu cu har; unele sunt simple, iar celelalte pline de sens şi semnificaţie. Omule drag, cine îţi colorează cerul existenţei în culori atât de vii şi vesele? Şi cine îndrăzneşte să-ţi destrame în mii de bucăţele zâmbetu-ţi senin şi sincer?
Sunt oameni pe lângă care trecem nepăsători, cu capul în pământ, plini de griji... şi abia îi zărim în graba spre nicăieri; sunt vieţuitori care îndrăznesc să ne provoace determinându-ne depăşirea propriilor limite stabilite în cochilia timpului; sunt oameni cu mâna întinsă care imploră atenţia noastră, atâtea chipuri de cunoscuţi cu tristeţi în privire, perechi înceţoşate de ochi flămânzi care cerşesc lumina de la noi, urechi împăienjenite de prea multele cuvinte seci ce-şi aşteaptă surde eliberarea pe veci din închisoarea zgomotului continuu. Sunt atâtea fiinţe ce robotesc fără nesaţ la banchetul vieţii noastre, gata să ne susţină atunci când lacrimile se transformă în ploaie şi pielea netedă de pe faţă capătă riduri adâncite de nelinişte şi teamă!
Ne înconjurăm de atâţia oameni: rude, colegi, amici, vecini... Sunt mulţi cei ce roiesc neidentificaţi în perimetrul nostru de sub cer, şi totuşi... suntem atât de singuri! Ne simţim singuri... o singurătate în mulţi... şi tot singuri căutăm să ne debarasăm de omul fără chip, căutând acele trăsături fine ce miros a demnitate. De cele mai multe ori, suntem singuri, şi singurătatea doare, striveşte, oboseşte, izolează, răbufneşte, cheamă în ajutor semeni cu duh în ei. Am nevoie de tine, omule frumos, am nevoie de tine, omule adevărat, te caut pe tine, omule sincer şi blând, îmbogăţeşte-mă, omule cu suflet curat şi chip luminos, om simplu cu ochi strălucitori! Am nevoie să mă asculţi, să mă înţelegi, să mă ridici, să mă contrazici, să mă înveţi, să mă cerţi, să mă sfătuieşti, să mă conduci... Da, omule, am nevoie de tine... şi atunci nu mai sunt singur; eu cu tine devenim un noi puternic care merge spre ceilalţi cu braţele deschise în semn de îmbrăţişare! Am nevoie de prezenţa ta, omule, pentru ca împreună să înaintăm pe calea împlinirii umane şi apoi să mergem împreună spre Dumnezeu.
