Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Cu ceva ani în urmă, discutam cu o doamnă în străinătate care mi-a spus că urma să mai rămână doar două săptămâni, apoi avea să se întoarcă în ţară, copilul ei urmând să susţină lucrarea de licenţă, ceea ce ar fi însemnat că nu se mai justifica să rămână.

Se afla în străinătate de când copilul era în clasa a VIII-a. Şi pentru că avea idealuri mari cu el, s-a gândit să rămână până când acesta avea să termine tot ceea ce ţinea de şcoală.

În toţi aceşti ani, a avut grijă să investească în copil nu doar siguranţă financiară, ci şi încredere, tocmai de aceea nu l-a întrebat niciodată despre stadiul studiilor, ştiind că are un copil bun şi de încredere şi că abia îşi dorea să ajungă la capăt. Între timp, ea lucra, chiar din greu, ca îngrijitoare la o familie de bătrâni. Soţul, deşi în ţară, la rândul său nu s-a preocupat niciodată să se intereseze de stadiul studiilor copilului.

La trei săptămâni de la această discuţie, aveam s-o întâlnesc din nou pe această doamnă, doar că de data aceasta avea părul alb, era trasă la faţă, cu cearcăne şi foarte mâhnită. "Copilul meu, a spus ea, nici măcar examenul de bacalaureat nu l-a luat, darămite admiterea la facultate şi cu atât mai puţin, să susţină teza de licenţă. Sunt distrusă!"

Atâţia ani a fost efectiv păcălită. Băiatul ei, singur la părinţi, având bani la discreţie, în loc să studieze, şi-a petrecut fiecare zi şi fiecare sfârşit de săptămână alături de prieteni, el fiind de fiecare dată cel care "plătea", că doar mama îi trimitea mereu banii necesari!

Nu după mult timp, mi-am închegat la rândul meu o familie, avem doi copii şi, cum timpul trece foarte repede, iată-i deja la şcoală. Trebuie să spun din capul locului că am urât mereu memorarea poeziilor, "bastonaşele" şi alte lucruri pe care le-am considerat mereu inutile, mai ales acele materii care nu au nicio legătură cu viaţa de zi cu zi. Recunosc, nu am fost un elev eminent şi cu atât mai puţin aveam să cer asta copiilor mei.

A venit clasa întâi pentru copilul mai mare. Uniformă, cărţi, ghiozdan, tot ceea ce ţine de rechizite, să nu spună ceilalţi copii că nu are părinţi responsabili. I-am luat de toate şi chiar de calitate. A început şcoala, dar copilul meu nu-mi vorbea niciodată de rezultate sau de stadiul materiilor pe care le învăţa. El nu avea niciodată de învăţat, nu avea teme, totul era în regulă, învăţătoarea mulţumită, colegii foarte buni, ca atare trebuia să stau liniştit. Între timp, fusese şi clasa pregătitoare şi ca atare trebuia să aibă deja ceva noţiuni acumulate.

Într-o zi, m-am dus cu el la un magazin şi mi-a venit din senin ideea de a-i proba cunoştinţele acumulate. L-am pus să citească câteva cuvinte simple, scrise cu litere de tipar şi destul de vizibile. Copilul meu a dat în bâlbâială... "Că să vezi, că o fi, că o păţi", mi-am dat seama că el nu ştie nici cele mai elementare litere, fie ele şi de tipar.

A doua zi, m-am dus fulger la şcoală să văd ce se întâmplă. Recunosc, fără să mă interesez prea mult, m-am lăsat dus în eroare de calificativul "suficient". Mi-l tot arăta copilul, iar eu credeam că e suficient ce ştie, câte teme îşi face şi cât studiază acasă. Dacă învăţătoarea a spus că e suficient, cine eram eu să forţez nota!

După ce am înţeles situaţia dezastruoasă în care se afla, dat fiind efortul pe care îl făceam ca să nu-i lipsească nimic, din contra, am decis să "schimb foaia"... Nu vreau să albesc într-o clipă asemenea acelei femei pe care o întâlnisem cu ani în urmă în străinătate. Cred că, dacă dorim binele copiilor, acest bine trebuie să treacă prin responsabilizarea lui, chiar dacă asta presupune din partea noastră ca părinţi şi mai multă fermitate! Şi, da, sunt de acord că inclusiv memorarea de poezii îi ajută inteligenţa, iar bastonaşele îl ajută să aibă un scris frumos. (Claudiu)