de pr. Alois Bulai
Oficiul pentru Pastoraţia Biblică şi-a propus să urmărească în Sfintele Scripturi revelarea progresivă a misterului Duhului pe care noi îl cunoaştem şi-l mărturisim ca "a treia Persoană a Sfintei Treimi". Primul articol îl vom rezerva terminologiei. Este mai sec, dar pregăteşte terenul pentru întâlnirea cu persoana Duhului Sfânt.
În Vechiul Testament, duhul nu are chip şi nici măcar un nume susceptibil de a evoca o persoană. Este indicat în ebraică cu termenul ruah, tradus în greacă cu pneuma şi în latină cu spiritus. Acesta are semnificaţii diferite:
1) Vânt - este o forţă invizibilă şi misterioasă (Gen 8,2; Ex 10,13.19 etc), legată în mod obişnuit de ideea de forţă sau de putere distrugătoare (Ex 14,21).
2) Respiraţie sau spirit - este forţa misterioasă înţeleasă ca viaţă sau forţă vitală a oamenilor sau a animalelor (Gen 6,17; Ier 10,14 etc). Poate fi tulburată, sau slăbită, sau reanimată. Forţa dinamică ce constituie un om poate fi slăbită până la a dispărea în moarte.
3) Forţa divină - descrie unele situaţii în care oamenii par a fi ieşiţi din fire. Nu este vorba pur şi simplu de o expresie a forţei lor vitale: ceea ce se petrece este printr-o forţă supranaturală care pune stăpânire asupra persoanei lor. Este vorba de judecători, profeţi etc.
În concluzie, putem spune că este un nume comun luat din fenomenele naturale ale vântului şi ale respiraţiei. Îi recunoaştem trecerea din semne, dar nu putem şti de unde vine şi încotro se duce. Nu acţionează niciodată decât prin intermediul altei persoane, punând stăpânire pe ea şi transformând-o. Acţiunea lui porneşte întotdeauna din interior şi din interior este cunoscut. Este clar că acest concept de ruah este de natură existenţială. Este experienţa unei forţe misterioase care provoacă o teamă reverenţială, o forţă transcendentă care transformă.
Ulterior, apare semnificaţia de "spirit, duh omenesc", "spiritul îngerilor sau al demonilor" şi "spiritul divin". Sunt clar diferite unul de altul. Ruah devine cu mai mare claritate ceea ce constituie semnul supranaturalului şi face deosebire între respectul divin şi ceea ce este doar uman (cf. Is 31,3). Se întrevede şi o diferenţă între ruah, care se referă la legătura imediată între om şi Dumnezeu şi indică dimensiunea existenţei umane orientate spre Dumnezeu (spre exemplu, Est 1,1.5; Ps 51,12; Ez 11,19), şi noefaeş, care indică mai mult dimensiunea conştiinţei umane, a vieţii personale pur naturale prezentă în om, sediul dorinţelor sale, al sentimentelor sale şi al pasiunilor sale. În Vechiul Testament, Duhul lui Dumnezeu încă nu este revelat ca persoană, ci ca putere divină care transformă fiinţele umane spre a le face în stare de gesturi excepţionale destinate să întărească poporul în vocaţia lui, să facă din el slujitorul şi partenerul lui Dumnezeu cel sfânt. Despre Duh se vorbeşte în special în contexte cu caracter etic. Duhul era acela care îl făcea pe Bezaleel şi alte persoane să fie înzestrate cu daruri artistice şi abilităţi manuale (Ex 23,3; 31,3; 35,31).
Se vorbeşte despre opera Duhului şi cu referire la creaţie (Gen 1,2; Iob 26,13; Ps 33,6; 104,30). În Ps 139,7-8, ruah se referă la atotprezenţa lui Dumnezeu. Acest Duh este sfinţitor, întrucât vine de la Dumnezeul lui Israel şi îl consacră pe Israel Dumnezeului Alianţei. Această acţiune şi această revelaţie se afirmă în special în linia mesianică a mântuirii, linia profetică a cuvântului şi în linia sacrificială a slujirii şi a consacrării.
