de pr. Petru Ciobanu
Părintele franciscan conventual Leon Kizin'ski s-a născut în Galiţia şi o perioadă a petrecut-o la Roma. În luna mai 1852, în Cetatea Eternă a fost trimisă o notiţă anonimă prin care se solicita examinarea unor fraţi conventuali în vederea trimiterii lor în Moldova, printre care şi Kizin'ski, sosit ca misionar apostolic în Moldova în primele zile ale lunii august ale aceluiaşi an.
Însă, la 28 iulie 1855, vicarul apostolic al Moldovei, episcopul Antonio De Stefano, cerea transferarea părintelui Leon din Misiunea din Moldova în cea din Constantinopol, iar la 16 septembrie scria că respectivul preot urma să se întoarcă în Italia. În decembrie, ministrul general al conventualilor, Giacinto Gualerni, i-a trimis cardinalului Alessandro Barnabo, prefectul Congregaţiei De Propaganda Fide, dispensele ca părintele Leon Kiziński şi alţi fraţi să revină în provinciile lor. Însă, deşi atât De Stefano, cât şi Gualerni îl înştiinţau pe Barnabo, în anul 1856, despre plecarea iminentă a lui Kiziński, acesta a rămas în Moldova.
Motivul pentru care, în pofida cererilor lui De Stefano, părintele Leon Kiziński şi-a continuat munca apostolică în Moldova au fost deciziile Tratatului de Pace de la Paris (1856), prin care judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Cahul au revenit în trupul Moldovei. Prin urmare, şi comunităţile catolice din aceste trei judeţe au trecut sub jurisdicţia Vicariatului Apostolic al Moldovei. Aşa se face că, la 6 septembrie 1858, părintele Leon Kiziński a fost instalat ca paroh de Ismail, păstorirea lui aici durând aproape trei decenii. Pe lângă catolicii din Ismail, 280 la număr în anul 1884, s-a mai îngrijit şi de cei din Chilia, Vâlcov, Cetatea Albă, Reni, Cahul şi Leova. Era o parohie cu venituri mici, fapt ce reiese cu claritate din scrisorile pe care Kiziński le adresa vicarilor apostolici Ludovic Marangoni, Fidelis Dehm şi Nicolae Iosif Camilli, ultimul devenit, în anul 1884, primul episcop de Iaşi, şi prin care cerea deseori subsidii pentru a se putea întreţine pe sine şi biserica.
În anul 1878, Congresul de Pace de la Berlin a redat Imperiului Rus cele trei judeţe din sudul Basarabiei. În acelaşi an, Kiziński a fost obligat să depună jurământul de fidelitate faţă de ţar, "însă spun cu sinceritate Excelenţei Voastre [lui Dehm - n.n.] că nu sunt dispus să fac acest act şi să devin supus rus". O altă problemă a fost jurisdicţia canonică a Parohiei Ismail, reclamată în anul 1882 de Episcopia de Tiraspol, de care aparţineau celelalte parohii catolice din Basarabia şi la care, prin decret imperial, a fost alipită în anul 1883. Acest fapt l-a determinat pe episcopul Camilli, în urma mai multor scrisori primite de la Kiziński, să se adreseze cardinalului Giovanni Simeoni, prefectul Congregaţiei De Propaganda Fide, răspunsul acestuia fiind clar: Parohia Ismail rămâne în componenţa Vicariatului Apostolic al Moldovei.
În scrisoarea sa din 1/13 octombrie 1888, prin care Nicolae Iosif Camilli anunţa trecerea la cele veşnice a lui Kiziński, episcopul de Iaşi preciza că, pe la jumătatea anului 1887, ajunsese la urechile lui zvonul "că guvernul rusesc a pus mâna-i duşmănoasă pe Cucernicul Părinte Leon Kiziński... şi, deşi slab de constituţie şi pornit spre bătrâneţe, l-au exilat în interiorul Rusiei", fiind condamnat, fără niciun proces, "ca un martir al lui Cristos", la trei ani de surghiun în mănăstirea din Vitebsk (azi în Bielorusia). Motivul surghiunului a fost că nu a dat Sfânta Împărtăşanie unor femei catolice, unele de viţă nobilă, căsătorite, fără dispensă apostolică, cu bărbaţi de altă confesiune. De la Vitebsk, Kiziński a fost transferat în mănăstirea din Dinaburg (azi Daugavpils, în Letonia), unde, "copleşit de greutăţi, şi-a dat înadevăr ultima suflare" la 7 ianuarie (stil vechi), în anul 1888.
