de Vlad Ropotică
Moartea. Acea certitudine care ne aparţine tuturor. Poetul latin Ovidiu spunea că "putem învăţa şi de la duşmanii noştri". Creştinii, de două milenii, ştiu că moartea este un duşman, ultimul care va fi învins, aşa cum ne învaţă Sfântul Paul. Putem învăţa ceva chiar şi de la acest duşman sau ideea lui Ovidiu e o simplă vorbă de poet?
Aş vrea să privim în această lună, în care Biserica ne atrage atenţia asupra acestui duşman, la acele lecţii utile pe care moartea ni le predă.
La Muzeul Arheologic din Napoli este expus un mozaic adus din vechiul oraş Pompei, numit Memento mori ("Aminteşte-ţi că vei muri"). Imaginea are în centru un craniu care susţine o balanţă. Pe de o parte, sunt hainele unui aristocrat bogat, iar de cealaltă, hainele unui sărac, probabil chiar sclav. Interesant este faptul că braţele balanţei sunt la acelaşi nivel. Mesajul e simplu: moartea nivelează acele diferenţe sociale, de statut şi avere pe care oamenii le aveau în viaţă. Sau, cum am spune noi, românii, "în cimitir, toţi sunt egali".
Dar oare chiar aşa să fie? Multe dintre rugăciunile noastre cer de la Dumnezeu o moarte bună, semn că moartea nu ne face chiar egali pe toţi. Din punct de vedere fizic, am putea spune că descompunerea ne egalizează, însă şi aici există excepţii. Dar dincolo de planul fizic, sunt toţi morţii la fel? Nu chiar. Ultima carte a Sfintei Scripturi, Apocalipsul, notează că unii morţi pot fi... fericiţi! "Fericiţi cei morţi, cei care de acum mor în Domnul! Da, fericiţi - spune Duhul -, căci se vor odihni de truda lor, căci faptele lor îi urmează" (Ap 14,13).
Secretul unei morţi bune începe să se descopere. Primii creştini şi-au numit locurile în care îşi aşezau morţii koimeterion, în greacă, adică cimitir. Traducând literal, sensul e acela de dormitor, loc de odihnă. Dar nu toţi morţii beneficiază de această odihnă pe care o dorim, ci doar aceia care "mor în Domnul" şi care sunt urmaţi de faptele lor. Cum ajungem la o moarte bună, prin care să ne odihnim şi să fim fericiţi?
De fapt, primul pas pe care ar trebui să îl facem, în contact cu moartea, este să o luăm în seamă. Aşa cum spune şi numele mozaicului de la Napoli - Memento mori -, să ne amintim mereu că suntem muritori. Există multe imagini ale unor sfinţi care aveau pe mesele de lucru un craniu. Obiceiul este şi astăzi păstrat de unii creştini. Nu, nu e ceva legat de fascinaţia morţii, ci un fel de "reminder", de aducere-aminte, un indicator de avertizare - "Nu uita! Moartea vine indubitabil".
Şi cum să trăim, dacă mereu ne gândim că vom muri? Oare să stăm mereu stresaţi şi speriaţi? Sau să ne resemnăm şi să spunem că, orice ar fi, e inutil, pentru că oricum vom muri? E adevărat că moartea este inevitabilă, dar la fel de adevărat e că viaţa este o alegere. Nu alegem cât să trăim, ci mai ales cum să o facem. De fapt, moartea nu este sfârşitul, ci doar începutul eternităţii. O eternitate care depinde însă de alegerile vieţii. Este eternitatea ceva măreţ? Da. Este viaţa mea preocupată de lucruri mari, importante? Ar fi bine, dar nu mereu reuşim asta. Aleg eu acele lucruri care chiar contează sau îmi încarc zilele cu lucruri mici şi inutile? Cum îmi pregătesc eu momentul acela final? Întrebări la care acest exerciţiu zilnic ne poate răspunde... Memento mori...
