Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Imediat după căsătorie, tatăl meu m-a tras deoparte şi mi-a spus că trebuie să-mi zică ceva. Mă şi gândeam că sigur are să-mi dea ceva, vreo "moştenire", altfel nu se explică de ce a lăsat tocmai după căsătorie şi de ce cu atât de mare discreţie.

În sfârşit, a sosit vremea să ne întâlnim şi să putem discuta în taină. "Femeia, a spus el, trebuie să fie supusă bărbatului. Să nu accepţi o clipă să fii supus! Trebuie să o iei tare din prima, altfel ţi se urcă pe cap. Şi în Biblie scrie că trebuie să fie supusă, nu să te supună. Să nu cumva să faci treburi de femeie: să nu speli niciodată vase, să nu te îngrijeşti de copii, să nu mături prin casă, să nu pui masa, să nu te laşi prins sub papucul ei. Şi un ultim sfat: să nu-ţi iasă niciodată din cuvânt!"

Ce moştenire! Deziluzie! Tatăl meu, tatăl meu săracul, că altfel nu pot să spun, m-a deziluzionat! Trebuie să-l compătimesc! Nu îl bârfesc, dar aşa a trăit el cu mama. Acum am înţeles de ce mama a fost mereu cea care ne-a purtat de grijă şi de ce atunci când era acasă nu făcea nimic. Aşa ştia el. Aşa a primit de la tatăl său, de la bunicul. Era un fel de moştenire de familie, dar cred că şi de cultură, că nu era singurul care se comporta astfel.

Femeia să fie supusă bărbatului, că aşa scrie în Biblie! Dar oare nu citise doar ceea ce îl interesa din Biblie? Dar oare citise în Biblie sau era doar aşa o vorbă pe care bărbaţii o transmiteau din generaţie în generaţie, de la tată la fiu, ca să se moştenească un anumit stil de a fi bărbat, soţ şi apoi tată?

Să te foloseşti de un verset din Biblie pentru a-ţi motiva "lenea", lipsa implicării în viaţa de familie, mi se părea totuşi lipsit de respect faţă de cuvântul Scripturii. Şi apoi, de ce să nu te implici? Ce, tu nu mănânci? Copiii nu sunt şi ai tăi? Tu nu faci mizerie prin casă? Aşa cum tu munceşti, nu munceşte şi soţia?

Şi dacă nu mă implic, cum pot cere copiilor să se implice în ceea ce ţine de ei? Cum să le spun să fie curaţi, când eu nu fac niciodată curat? Cum să le spun să înveţe la şcoală, când eu lenevesc în faţa unui pahar cu vin sau în faţa unui televizor? Cum să le spun să fie respectuoşi, când eu sunt total lipsit de respect faţă de cea căreia i-am promis respect pentru toată viaţa?

Nu, eu aşa ceva nu pot să accept, chiar dacă vine ca sfat din partea tatălui meu. Eu cred că trebuie să mă implic în viaţa de familie în egală măsură ca soţia, pornind chiar de la simplul fapt că împreună am decis să ne stăm alături, "şi la bine, şi la greu", până la moarte. Cum să o las singură în "aventura" vieţii? Oare nu va claca? Nu va obosi văzându-mă că nu fac nimic? Cum eu lucrez opt ore, ea nu lucrează? Cum eu sunt obosit, ea nu e obosită? Cum mie îmi place să mă destind cu prietenii la un pahar de bere, ei nu-i place să se destindă?

Tată, aici aş vrea să te contrazic, şi prin tine vreau să-i contrazic pe toţi bărbaţii care se folosesc abuziv de cuvântul Scripturii ca să-şi "supună" soţiile.

Înainte de orice, Apostolul Paul spune: "Fiţi supuşi unii altora în frica lui Cristos" (Ef 5,21). Prin frică nu înţeleg ceea ce vrei tu, tată, să inoculez soţiei şi copiilor, aşa cum ai făcut tu şi aşa cum au făcut generaţii de bărbaţi, ci înţeleg "iubire", deoarece de Dumnezeu nu trebuie să ne fie frică pentru că ne pedepseşte, ci pentru că a făcut atâtea pentru noi, cu iubire.

Cum să-mi "supun" soţia, dacă o iubesc şi dacă mă iubeşte? Când iubeşti, te implici în egală şi în totală măsură, nu parţial, nu când ai chef, nu ca să pui la încercare, ci pur şi simplu cu libertate, cu seninătate şi cu voie bună. Aşa văd eu viaţa de familie, tată! (Cornel)