de pr. Petru-Sebastian Tamaş
Realizarea scopului educaţiei este criteriul de evaluare a reformei în educaţie. Un demers care vizează împlinirea omului întreg, trup şi suflet, şi învăţarea artei de a iubi. Ceea ce trebuie să iubim reprezintă garanţia că nu se schimbă doar forma, ci se realizează reforma.
Se discută tot mai mult în spaţiul public despre nevoia unei adevărate reforme în educaţie. Legiuitorii vin cu proiecte de lege, sindicatele şi ONG-urile fac presiuni, profesorii şi elevii revendică drepturi etc. Dar care să fie oare indicatorii unei adevărate reforme? Care sunt acele lucruri esenţiale când vine vorba despre educaţia copiilor? Care este ţinta şi scopul real al educaţiei?
Întrebaţi fiind de ce merg la şcoală, elevii răspund tipic: pentru a lua note bune, pentru a intra la o facultate bună, pentru a obţine un job bun, pentru a face bani etc. Practic, şcoala este utilă pentru a ne descurca în viaţă. E o viziune utilitaristă asupra educaţiei: elevii dobândesc competenţe ce îi vor pregăti pentru a îndeplini o anumită funcţie utilă în societate, sunt modelaţi pentru a fi un angrenaj la maşina economiei.
Filozofii greci, în zorii civilizaţiei, au oferit o altă perspectivă. Pentru Socrate, scopul educaţiei era de a învăţa să iubim lucrurile pe care ar trebui să le iubim. Platon scria că scopul educaţiei este de a ne învăţa să iubim ceea ce este frumos. Educaţia ar trebui să fie, în primul rând, despre dragoste şi frumuseţe, pentru că ceea ce iubim spune mult despre caracterul nostru. Educaţia este, aşadar, o formare a caracterului, a virtuţii, iar dezvoltarea iubirii corecte modelează persoana ca întreg. Aristotel ne-a avertizat: "A fi mereu în căutarea utilului nu face ca sufletele să devină libere şi înălţătoare". Viziunea utilitaristă a educaţiei are ca scop dezvoltarea unor oameni utili. Viziunea filozofilor greci urmăreşte dezvoltarea unor oameni excelenţi.
Gravissimum educationis, documentul Conciliului Vatican II care sintetizează viziunea catolică despre educaţie, ne aminteşte că "adevărata educaţie urmăreşte formarea persoanei umane în vederea scopului ei ultim, precum şi spre binele societăţii al cărei membru este şi în care, la maturitate, va avea îndatoriri de îndeplinit". Adevărata reformă a educaţiei nu poate pierde din vedere faptul că omul e şi trup, şi suflet, că omul are facultăţi naturale, dar şi supranaturale, că există raţiune, dar şi revelaţie. E important să educăm noua generaţie pentru a avea o pâine şi pentru a creşte economic, dar ea nu are nevoie doar de atât. Adevărata educaţie nu caută doar mijloace pentru a trăi, ci împlinirea vieţii. Frumuseţea, iubirea, binele, adevărul pe care le căutau anticii, creştinii le descoperă în Dumnezeu. Acesta ar trebui să fie principalul scop al educaţiei, chiar dacă necesită timp şi efort.
"Una dintre marile probleme ale timpului nostru este că mulţi sunt şcolarizaţi, dar puţini sunt educaţi", scria Sfântul Thomas Morus în secolul al XVI-lea. Mă întreb: Ce ar avea el de spus despre şcolile de astăzi? Cu toată şcolarizarea noastră, nu suntem liberi şi înălţaţi sufleteşte. Doar cei educaţi la virtute sunt liberi. Doar cei care pot iubi ceea ce ar trebui să iubească sunt liberi. Doar cei care pot fi străbătuţi de ceea ce este cu adevărat frumos sunt liberi, pentru că nu eşti liber dacă ignori adevărata frumuseţe. Doar cei care urmăresc scopul final al vieţii, nu mijloacele, sunt cu adevărat liberi. Fără o asemenea perspectivă, reforma va fi doar de formă; se va reforma forma, dar nu educaţia.
O educaţie reformată ţine cont de scopul ei, iar o educaţie care îşi pierde adevăratul scop nu este educaţie.
