de Ciprian Fechetă, seminarist în anul V
Ideea de seminar nu cred că îi este străină nimănui. Este locul unde tineri băieţi se pregătesc să ajungă preoţi. Însă imaginile pe care ni le putem zugrăvi cu privire la acest loc s-ar putea să fie foarte amestecate. S-ar putea crede că este o şcoală unde se învaţă cele necesare unui preot sau un loc unde se face multă rugăciune. Astfel de imagini nu sunt false, însă nici pe deplin corecte.
Cea mai bună definiţie a seminarului este următoarea: loc de formare. În seminar, candidaţii la Preoţie sunt formaţi, pentru ca în inimă şi minte să se dezvolte caracterele unui preot aşa cum îl doreşte Dumnezeu. Iar pentru această formare cursurile şi rugăciunea sunt elemente necesare, dar nu suficiente.
Formarea pentru Sfânta Preoţie presupune mai mult decât şcoală şi rugăciune. Este o formare ce construieşte un edificiu cu patru piloni: formare umană, formare intelectuală, formare spirituală şi formare pastorală. Între aceste patru dimensiuni există una esenţială, care adesea scapă ochiului liber: formarea umană. Înainte de a putea alimenta relaţia cu Dumnezeu în vederea împlinirii voinţei sale ca preot şi înainte de a învăţa tot ceea ce trebuie să ştie şi să facă un preot, trebuie să se construiască umanitatea.
Se pot întreba unii de ce seminariştii stau în seminar, de ce trebuie să se supună unui regulament aparte, de ce trebuie să ducă o viaţă comunitară. Motivul principal este formarea umană. Trebuie, înainte de toate, să învăţăm să fim oameni care să trăiască frumos în mijlocul oamenilor şi să poată lucra pentru oameni şi pentru Dumnezeu.
Pentru mine, una dintre calităţile umane principale, pe care formarea umană încearcă să o dezvolte în candidaţii la Sfânta Preoţie, este ascultarea. Ascultarea este unul dintre sfaturile evanghelice şi atinge toate dimensiunile vieţii. În seminar, totul se bazează pe ascultare: de la ascultarea lecţiilor, la ascultarea formatorilor şi până la ascultarea glasului lui Dumnezeu. Ascultăm chemarea lui Dumnezeu şi glasul voinţei sale, ascultăm de cei mai mari care vor să ne înveţe, ascultăm de superiorii noştri care ne vor binele. Însă ascultarea nu este înnăscută, ci se formează, iar ea începe cu ascultarea glasului aproapelui nostru. Înainte de a reuşi să ascultăm în calitate de creştini, trebuie să învăţăm să ascultăm ca oameni.
Viaţa de seminar ne formează şi ne determină să învăţăm să ascultăm glasul celui de lângă noi. Nu avem cum să nu ascultăm glasul colegului care ne cere o mână de ajutor. Nu avem cum să nu ascultăm glasul unui coleg de cameră, care este nemulţumit de unele comportamente ce deranjează. Nu avem cum să nu ascultăm glasul celor mai mari, care văd în noi atâtea lucruri care trebuie şi pot fi îmbunătăţite. Clipă de clipă, fiind nevoiţi să trăim unul lângă altul, deprindem urechea cu glasul aproapelui, învăţând că urechea, spre deosebire de gură sau ochi, nu se închide niciodată, ci trebuie să fie mereu gata să asculte.
Îmi place să-mi imaginez drumul de formare în seminar ca un râu ce poartă în iureşul său pietre colţuroase. Aceste pietre, în vâltoarea curgerii, se ciocnesc unele de altele netezindu-se. Tot astfel şi noi, seminariştii, ne ciocnim unii de alţii netezindu-ne ca oameni, ca să putem deveni într-adevăr pietre vii în Biserica lui Cristos. Numai pe o temelie umană solidă Dumnezeu poate clădi o preoţie frumoasă şi rodnică.
