de pr. Cristian Chinez
Cultura, în prima şi cea mai importantă accepţiune a sa, înseamnă totalitatea valorilor spirituale şi materiale care ţin de o comunitate umană mai însemnată. Raportul dintre credinţa creştină şi cultură este exprimat în mediul academic prin sintagma "înculturare", în sensul de întrupare a credinţei într-o anumită cultură. Un adevărat proces. Numai că acesta nu constă propriu-zis (sau imediat) într-o "adaptare" a credinţei la o cultură sau alta (în sens particular). Nu poate fi vorba nicidecum de "particularizarea" credinţei. Este exact invers: "de-particularizarea" şi - numaidecât - "universalizarea" culturii. Prin credinţă. Căci însăşi mântuirea, propagată şi acceptată pe linia credinţei, este universală.
Încă de la bun început, credinţa creştină s-a impus nu referindu-se la o anumită cultură (în speţă, cea iudaică), ci depăşind-o. Cei formaţi într-o astfel de cultură au trebuit să se modifice pentru a "corespunde" exigenţelor evangheliei. Tot ceea ce ţinea de bogăţia acestei culturi a fost bun doar ca formă (în sensul întrupării) pentru comunicarea mesajului mântuirii înfăptuite în Cristos. Şi aşa mai departe. Cu fiecare cultură evanghelizată. Iată de ce a împinge credinţa spre ceea ce ţine de viaţa strict particulară - lucru încercat de aşa-zişii "toleranţi" - nu are cum să fie un mod corect de abordare. De fapt, credinţa creştină nu combate decât ceea ce, într-o cultură sau alta, este contra mesajului mântuirii. Spre binele universal.
