Prelucrare de pr. Felician Tiba
Eram ministrant când am ars pentru prima dată ramurile de mâţişoare, pentru ca părintele să pună mai apoi cenuşa pe capul credincioşilor la Liturghia din Miercurea Cenuşii.
Pentru că mă rugase şi pentru că nu aveam neapărat ce să fac în acea zi, împreună cu un alt coleg ministrant am ars mâţişoarele, am cernut bine cenuşa şi am pregătit cu atenţie o tăviţă pentru Liturghia care urma chiar a doua zi.
Un an mai târziu, pentru că părintele nu ne mai solicita, iar eu aşteptam acest lucru, am strâns din propria iniţiativă toate mâţişoarele de acasă - şi nu erau puţine - şi le-am ars, exact aşa cum procedasem cu un an în urmă. Am cernut cenuşa, am luat-o cu mine la biserică şi am dus-o în sacristie. Când a văzut-o părintele, probabil ca să nu mă descurajeze, mi-a mulţumit şi mi-a spus să o pun pe dulap. Era un dulap în sacristie, pe care era deja o tăviţă cu cenuşă pregătită din timp de părintele. Era clar că cenuşa pregătită de mine nu mai era necesară, dar am pus-o acolo unde mi-a spus părintele.
Am aşteptat liniştiţi începutul Liturghiei şi la timpul cuvenit, după ce am tras sfoara clopoţelului de la altar, unul câte unul am început să mergem spre locurile noastre. Ultimul dintre ministranţi primise de la părintele misiunea de a aduce tăviţa cu cenuşă la momentul indicat spre a fi binecuvântată şi impusă apoi oamenilor pe cap în semn de pocăinţă. Doar că, surpriză! Ministrantul s-a împiedicat în haine, a căzut şi în cădere a împrăştiat toată cenuşa pe covorul de la altar.
Imediat părintele m-a chemat şi m-a trimis să aduc cenuşa pe care o pregătisem de acasă. Recunosc că am fost mândru pentru ceea ce făcusem, dar am primit şi eu din cenuşa pregătită şi m-am umilit... (Marius)
