Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Am crescut cu un tată dur şi cu o mamă mereu umilită de acesta. Aşa am crezut că trebuie să fie. Nu m-am răzvrătit, nici măcar nu m-am arătat incomodat de desele umilinţe la care eram supus împreună cu fraţii mei. Mereu mi-am spus, aşa trebuie să fie!

Având rezultate slabe la şcoală, eram pedepsit, dar mi se părea normal, pentru că toţi colegii mei povesteau că li se întâmpla acelaşi lucru. Deci, aşa trebuia să fie! Curând am început să chiulesc de la şcoală şi-mi petreceam timpul pe marginea unui podeţ, departe de ochii consătenilor, împreună cu alţi colegi cu aceleaşi deprinderi. Mai târziu, au aflat părinţii de multele mele absenţe de la şcoală şi mi-am luat o chelfăneală ca să o ţin minte. Nici măcar nu m-a mirat, pentru că oricum mi se părea ceva normal.

Cu chiu cu vai am reuşit să termin cele câteva clase şi a trebuit să plec în armată. Aici, pentru că eram deja tăbăcit, nu mă mira când, începând cu cei care ne conduceau şi terminând cu ultimii soldaţi mai mari decât noi, cu toţii îşi băteau joc de noi. Fusesem înştiinţat că aşa va fi, deci trebuia doar să am răbdare să treacă timpul, în rest, oricum aşa li se întâmpla tuturor şi trebuia să mi se întâmple şi mie.

După liberare, am revenit în satul natal şi, ca orice tânăr de vârsta mea, care a făcut armata, am început să-mi caut şi eu o fată care să-mi fie soţie. Nici aici nu am fost nevoit să caut prea mult, pentru că la experienţele negative pe care le avusesem până în acel moment păream destul de liniştit, ceea ce se şi căuta "pe piaţă" în acele vremuri. Aşa că a venit vremea să mă însor. Mi-am luat soţie frumoasă, liniştită, harnică şi chiar credincioasă. Mergea în fiecare zi la biserică, dar nu mă deranja atât timp cât mie nu-mi cerea să fac la fel.

Într-o seară însă "a ieşit" adevăratul om din mine... Mi s-a părut că soţia s-a întors câteva minute mai târziu de la biserică faţă de cum obişnuia. Am intrat la bănuieli... I-am dat zece minute să-mi explice de ce a întârziat, dar nu am avut răbdare să treacă, fiindcă am şi sărit la gâtul ei! Şi nici una, nici alta, am început s-o lovesc exact aşa cum am văzut că făcea tata cu mama. Acela a fost începutul...

După câtva timp, ni s-au născut şi copiii, trei la număr, iar după soţie au urmat ei: acelaşi tratament aplicat lor pe care l-am primit şi eu la rândul meu. Mi se părea atât de normal, încât nu m-am întrebat nici măcar o clipă dacă ceea ce fac e bine sau nu. Aşa am văzut la tata, aşa am considerat că trebuie să mă comport şi eu ca soţ şi ca tată. Doar le voiam binele...

Într-o seară am fost chemat la parohie. Părintele, un preot cu foarte mult curaj, m-a întâmpinat cu multă bunăvoinţă şi m-a invitat la cină. "De mult voiam să vă invit să luăm masa împreună", mi-a spus cu multă jovialitate.

Invitaţia mi s-a părut atât de curioasă, încât m-am şi gândit că sigur e mâna soţiei, că sigur i-a spus ea ceva despre comportamentul meu "normal".

"Şi cum merge?", m-a întrebat părintele plin de curiozitate. Nu m-am prins unde vrea să ajungă! "Bine", i-am răspuns! Şi m-a luat cu atâta blândeţe, şi m-a povăţuit, şi m-a învăţat, şi mi-a spus că violenţa mea, chiar dacă părea "normală", nu era normală. După ce mi-a răscolit toată violenţa pe care o suportasem în copilărie şi în tinereţe, am început să plâng... şi am plâns, şi am plâns, până când mi-a spus: "Vezi, tu de asta eşti violent, pentru că violenţi au fost şi cu tine. Tu nu eşti un om rău, tu eşti un om bun, dar ai înţeles greşit ce ai de făcut. Fii bun până la capăt şi vei vedea că va fi bine!" Şi sunt... (Emilian)