de pr. Petru Ciobanu
O figură ilustră pentru catolicii din Basarabia este şi cea a părintelui Cazimir Cotolevici. Condiţiile istorice vitrege prin care a trecut l-au obligat să-şi părăsească regiunea natală pentru a se stabili în România, fără să uite însă de satul natal.
Cazimir Cotolevici s-a născut la 11 februarie 1926, în satul Stârcea, jud. Bălţi (azi raionul Glodeni din Republica Moldova), din părinţii Petru Cotolevici şi Emilia Tomaşevschi. A urmat studiile primare în Şcoala Generală de 7 clase din Glodeni, în anul 1939 fiind admis în Seminarul diecezan din Iaşi. Ocuparea Basarabiei de armata sovietică la 28 iunie 1940 l-a prins pe plaiurile natale şi doar după ce trupele române au eliberat Basarabia în anul 1941 şi-a revăzut liberă calea de a-şi urma vocaţia, reluându-şi studiile cu clasa a III-a, pentru clasa a II-a susţinând doar examenele.
În anul 1948, Seminarul din Iaşi a fost închis, însă această nedreptate a regimului comunist nu i-a tăiat seminaristului Cazimir Cotolevici avântul spre Preoţie, continuându-şi studiile la Institutul Teologic din Alba Iulia, pe care l-a absolvit în anul 1954. În acelaşi an, la Oradea, în Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, episcopul Ştefan Fiedler l-a hirotonit preot, încununându-i astfel eforturile şi anii de pregătire.
La 1 iulie 1955 i s-a încredinţat misiunea de vicar la Gherăeşti, funcţie pe care a deţinut-o până la 1 februarie 1956, când a fost transferat la Siret, activând aici până la 1 octombrie 1956. Următoarea parohie în care pr. Cazimir şi-a îndeplinit misiunea de vicar a fost Oituz, până la 15 octombrie 1958, după care, până la 1 ianuarie 1960, a slujit la Cacica.
La 1 ianuarie 1960, a fost numit administrator parohial la Oituz, iar de la 3 martie 1962 i s-a încredinţat misiunea de paroh la Ploscuţeni. La 3 martie 1964, a fost numit vicar la Huşi, iar la 3 octombrie 1964, Mons. Petru Pleşca i-a încredinţat spre păstorire Parohia Nicolae Bălcescu. În această comunitate, care avea nevoie de o biserică mai mare, a început punerea temeliei noului lăcaş de cult, lucrări pe care nu le-a putut continua, deoarece la 1 iulie 1966 a fost transferat paroh la Găiceana. La 1 decembrie 1967 a revenit în Nordul Moldovei, mai întâi la Cacica, iar începând cu 1 martie 1968 la Soloneţu Nou, unde a slujit până la 6 august 1989, când s-a pensionat. În anul 1975, a intrat în Congregaţia Sfintei Euharistii, asistându-le spiritual pe surorile din Congregaţia Inimii Neprihănite.
Slujirea lui Dumnezeu nu cunoaşte odihnă, de aceea părintele Cazimir, după pensionare, şi-a dedicat generozitatea sufletească credincioşilor din Poiana Micului, de unde s-a retras în Arhidieceza de Bucureşti, asistându-le spiritual pe surorile din Congregatio Jesu din Popeşti-Leordeni.
Un preot deosebit, mai ales apropiat de copii, aşa şi-l aminteşte o consăteană a părintelui Cazimir, căreia i-a rămas în memorie vizita pe care acest slujitor al altarului a făcut-o la Stârcea în anul 1957. Nu uitase "graiul stârcean" caracteristic sătenilor, cărora le-a vorbit mult despre Dumnezeu, ştiindu-i credincioşi privaţi de pâinea spirituală de autorităţile comuniste. Pe copiii care se pregăteau pentru Sfânta Împărtăşanie i-a examinat, povestindu-le totodată şi multe istorii biblice. Iubirea sa faţă de copii s-a întrupat în jocurile la care lua parte alături de cei mici pe pajiştea din preajma satului, aşa încât unii credincioşi mai vârstnici spuneau despre el că e "ca un copil". Dar oare nu la asta ne îndeamnă şi Isus?
Ultimele zile pr. Cazimir şi le-a petrecut în Casa de Copii "Sfântul Iosif" a Congregaţiei Inimii Neprihănite din Odorheiu Secuiesc, de unde a şi fost chemat la cele veşnice la 24 martie.
