Pagină realizată de pr. Felician Tiba
Pregătirea pentru căsătorie a fost considerată mereu un moment dificil pentru tinerii care bat la poarta vieţii de familie. "Timp pierdut, spun ei. Dacă tot ne iubim, nu ajunge? Ce poate să ne spună nouă cineva care nu a fost vreodată căsătorit?", referindu-se la preotul care îi pregăteşte. "Tot la Catehism au rămas?", citat de la un mire care trebuia să intre la biroul parohial pentru a-şi anunţa logodna.
A pleca de la premisa că preotul nu este căsătorit şi ca atare nu ştie ce înseamnă viaţa de familie este total fals, deoarece, în virtutea misiunii sale, tocmai el este cel care are de-a face cu tot felul de cazuri, cu tot felul de probleme pe care le întâmpină soţii şi el ar fi cel mai în măsură să facă pregătirea pentru căsătorie.
Şi apoi, nu trebuie să fii căsătorit ca să poţi pregăti pe cineva pentru căsătorie! Aşa cum nici cel care face infarct nu se opreşte să-l întrebe pe medicul care îl preia cu ambulanţa şi îl dă apoi pe mâna unui cardiolog, dacă ei la rândul lor au făcut vreodată infarct, astfel încât să accepte sau nu să meargă pe mâna lor. Sau o femeie care urmează să nască, nu se întreabă dacă medicul ginecolog, bărbat fiind, a născut vreodată, astfel încât să accepte ajutorul lui. Merge şi gata! Cu atât mai mult, un preot care acumulează atâta experienţă din întâlnirea cu oamenii va fi un izvor nesecat de învăţături, nu doar pentru viaţa de familie, ci şi pentru viaţă în general.
Ceea ce v-am împărtăşit până aici sunt gânduri culese din discuţia pe care am avut-o cu viitorii noştri fini de căsătorie. Ne-au întrebat dacă vrem să le fim martori la celebrarea căsătoriei. Am acceptat cu o singură condiţie: "Să nu fim consideraţi simpli sponsori, ci efectiv martori, naşi sau chiar părinţii noii familii". Şi a venit prima provocare: să participe la cursul pentru logodnici, atât la parohie, cât şi la cel de specialitate, organizat în dieceza noastră de către Oficiul pentru Pastoraţia Familiei. Şi sigur că nu au acceptat, invocând tot felul de motive, unele pe care le-am expus mai sus.
"Nu participaţi la pregătirea pentru căsătorie, noi nu acceptăm să vă fim alături la celebrarea căsătoriei. Prin acest refuz voi demonstraţi deja că nu aveţi nevoie de noi! Înseamnă că le ştiţi pe toate, că ştiţi în ce intraţi şi rolul nostru e inutil în acest caz. În consecinţă, noi ne retragem!" Dar nu a durat prea mult retragerea noastră, pentru că ne-au şi telefonat şi şi-au cerut scuze, spunând că vor face tot posibilul să caute să participe la pregătirea pentru căsătorie, pe care o propunea Biserica.
După mai multe întâlniri cu părintele paroh din parohie şi după câteva ore petrecute cu echipa de la Oficiul pentru Pastoraţia Familiei, viitorii noştri fini ne-au sunat şi ne-au spus că vor să ne întâlnească. Ne-au îmbrăţişat şi ne-au mulţumit!
"Credeam că ştim ce vrem, mi-a spus finul, credeam că e suficientă iubirea noastră, dar nici nu ştiam că ceea ce simţeam unul pentru altul nici măcar nu era iubire, că era un fel de interes meschin. Câte lucruri noi şi interesante am aflat după pregătirea pentru căsătorie! Chiar vrem să vă mulţumim că aţi fost mai duri cu noi şi că, într-un oarecare fel, ne-aţi şantajat să acceptăm să participăm la aceste cursuri. Acum am înţeles cât de necesară este o astfel de pregătire."
Iar viaţa le-a dovedit-o şi mai mult decât insistenţa noastră. Au fost momente dificile, momente de neînţelegere, de conflict şi chiar de ameninţare cu divorţul. Dar, chiar atunci când le era mai greu, îşi spuneau: "Şi doar ne-a avertizat părintele că nu pentru momentele frumoase suntem împreună, ci mai ales pentru cele grele, pentru cele dificile, pentru «la greu»... Câtă dreptate avea!" (Lucian)
