de pr. Cristian Clopoţel, OFMConv.
Convieţuirea între oameni, credincioşi sau nu, implică să fim de acord asupra unor reguli sau criterii prin care să urmărim împreună (mai) binele comun. Înainte de a stabili norme comune, ar trebui să intuim ce este binele şi cum îl putem deosebi de rău. Putem face aceasta doar dacă dispunem de un discernământ sănătos.
În calitate de creştini, acceptăm ca discernământul nostru să fie educat de cuvântul revelat care ne luminează mintea şi ne călăuzeşte calea, comportamentul.
Pentru autorii Vechiului Testament, discernământul (în ebraică mişpat) constă în a judeca, pe baza unor legi, hotărâri, porunci date de Dumnezeu, pentru a lua o decizie dreaptă în relaţiile cu alţi oameni. Acest lucru implică realitatea că raportul dintre persoane este lezat. Prin urmare, discernământul nu e doar procesul prin care vedem cine a greşit, ci e un parcurs prin care se restabileşte o relaţie personală rănită. Discernământul are deci rolul de a-i ajuta pe oameni să trăiască în pace şi în adevăr, fără a nedreptăţi pe nimeni, mai ales pe cei săraci şi lipsiţi de apărare. Dumnezeu însuşi, originea şi garantul dreptăţii, oferă prin Legea lui Moise, în special prin Decalog, criteriile necesare pentru a înfăptui judecata.
Ba chiar ne dă şi exemplu. Profetul Isaia îl sintetizează admirabil într-un oracol de speranţă: "Domnul aşteaptă să se îndure de voi, se va ridica să-şi arate mila faţă de voi, pentru că Domnul este un Dumnezeu al judecăţii" (Is 30,18). Judecata este deci totuna cu îndurarea. Scopul ei, care presupune şi identificarea răului, a păcatului, constă în a reface legătura distrusă de rău prin har şi îndurare, semne indiscutabile ale iubirii divine. Omul este invitat să calce pe acelaşi drum, împlinind voinţa lui Dumnezeu: "Ţi s-a făcut cunoscut, omule, ce este bine şi ceea ce caută Domnul de la tine: nimic altceva decât să împlineşti judecata, să iubeşti îndurarea şi să umbli în umilinţă cu Dumnezeul tău" (Mih 6,8). Aşadar, în Vechiul Testament, discernământul se defineşte relaţional ca exercitare practică a dreptăţii, conform voinţei lui Dumnezeu.
În Noul Testament, probabil sub influenţa spiritului grecesc, înclinat mai mult spre interiorizare, discernământul e conceput tot ca judecată, dar subliniază ce se întâmplă în inima, mintea şi sufletul omului. Paleta de cuvinte folosite pentru a sugera discernământul e mai largă, dar, în general, porneşte de la aceiaşi termeni: krino, "a judeca", sau dokimazo, "a cerceta". "Cercetaţi toate: păstraţi ceea ce este bun, feriţi-vă de orice fel de rău", îi îndeamnă Sfântul Paul pe tesaloniceni, în prima scrisoare adresată lor (1Tes 5,21-22). Criteriul deosebirii binelui de rău este tot o lege, dar cea a iubirii, iar rezultatul concret al discernământului e sfinţenia: "Iubirea voastră să crească din ce în ce mai mult în cunoaştere şi discernământ în toate ca să distingeţi ceea ce este mai bun, aşa încât să fiţi curaţi şi neprihăniţi pentru ziua lui Cristos" (Fil 1,10).
Sfântul Paul subliniază aici un aspect foarte important în luarea unei hotărâri: în deciziile pe care le luăm, optăm mereu între lucruri pe care le considerăm bune şi necesare pentru noi, chiar dacă pot fi rele în sine; ceea ce percepem ca rău pentru noi, îl eliminăm imediat din raţionamentul alegerii. De aceea spune Sfântul Paul să distingem ceea ce este "mai bun". Ne dăm seama de ceea ce este "mai bun" dacă "judecăm în mod spiritual", adică luând drept criteriu de judecată pe Duhul lui Dumnezeu: "Omul numai cu firea lui nu acceptă cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie şi nu le poate cunoaşte pentru că acestea trebuie judecate în mod spiritual" (1Cor 2,14). Numai acest fel de discernământ favorizează împlinirea mai binelui cu adevărat comun şi fratern.
