Pagină realizată de pr. Felician Tiba
În contextul în care am ajuns să închidem sau să deschidem poarta prin telefon, să facem să crească sau să scadă temperatura din casă, să aprindem un bec sau să-l stingem, dacă ne putem auzi şi chiar vedea, indiferent unde am fi pe pământ, întrebarea firească este: Ce mai urmează?
În contextul în care am ajuns să închidem sau să deschidem poarta prin telefon, să facem să crească sau să scadă temperatura din casă, să aprindem un bec sau să-l stingem, dacă ne putem auzi şi chiar vedea, indiferent unde am fi pe pământ, întrebarea firească este: Ce mai urmează? Fără îndoială, copiii sunt cei mai fascinaţi de noua tehnologie, dovadă că o folosesc de mici, şi ne întrebăm firesc: Până unde pot ajunge şi ei?
Până într-un punct, tehnologia are rolul ei, mai exact până în momentul în care îl anihilează pe om, până când ajunge să pună bariere între oameni, deşi, paradoxal, îi face să se vadă şi să se audă, indiferent unde ar fi pe glob.
Prin definiţie, omul este şi va rămâne o fiinţă socială şi sociabilă. Are nevoie să intre în relaţie, să vorbească, să asculte, să pipăie, să miroase, să iubească. Omul are nevoie să-l simtă pe semenul său aproape, să se simtă încurajat, preţuit şi valorizat. Tehnica însă poate deveni duşmanul chemării lui la sociabilitate.
Vă mărturisesc că m-au indignat mereu acei părinţi care au permis copiilor încă de mici să folosească un telefon sau un computer, acei părinţi care, pentru a face copilul să tacă şi să stea cuminte, i-au plasat acestuia un telefon în mână, i l-au deschis pe un joc sau pe un film de animaţie, astfel încât ei să-şi poată savura cafeaua liniştiţi. "Copii distruşi!", mi-am zis, privind critic la astfel de spectacole groteşti. Cum să pui un telefon în mâna copilului, să-l legi efectiv emoţional de o imagine, de un joc sau de un film, aşa încât tu să-ţi poţi permite să savurezi nestingherit întâlnirea cu prietenii?! Mai mult, la fel de deranjante sunt şi acele persoane cărora le sună telefonul în biserică, iar ele răspund ieşind. De ce nu-l lasă acasă? Oare chiar nu se poate merge fără telefon? Şi apoi, nu ne-am născut cu telefonul de gât!
Într-o zi, fiica mai mică mi-a adus nepoţii pentru câteva ore, ea urmând să participe la o întâlnire de serviciu. Şi pentru că nici soţul nu era acasă, a ales să-şi lase copiii pentru câteva ore la mine. Nu vă spun cât de mult m-am bucurat, cât i-am drăgălăşit şi cât de mult i-am alintat cu tot felul de bunătăţi. Dar credeţi că i-am cucerit? Nu! Indiferent ce dulciuri le-aş fi oferit, cât le-aş fi cântat, recitat poezii, spus poveşti, dus prin curte, nimic nu a avut succes. Şi cu rugăciuni am încercat! Şi nu o să credeţi, dar şi cu apă sfinţită! Erau agitaţi, neastâmpăraţi şi uneori chiar obraznici. Soluţia? Telefonul meu mobil! Da, exact ceea ce eu detestam, acum a devenit singura soluţie să-mi calmez nepoţii. Ca prin minune, a funcţionat! Nepoţii mei s-au liniştit, nu le-am mai auzit glasul.
E bine, nu e bine, nu ştiu, dar pe moment aceasta a fost soluţia. Aşa am înţeles-o şi eu mai bine pe fiica mea care, pentru a mai putea face câte ceva prin casă, le pune în mână telefonul şi în acest fel "i-a liniştit"! Nu ştiu pentru cât timp şi nu ştiu cu ce consecinţe, dar "i-a liniştit".
Cred că şi tehnica aceasta are rolul ei, că degeaba nu s-o fi inventat, dar ceea ce contează e că trebuie să ne obişnuim să nu depindem în exclusivitate de ea. Eu cred că îmbrăţişarea, vorba dulce, cuvântul spus la timpul potrivit, multele lecţii de viaţă pe care le învăţăm de la cei dragi, cărările între oameni trebuie să-i rămână totuşi omului, nu tehnicii... (Veronica)
