de pr. Eduard Patraşcu
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului din 2 februarie este şi Ziua Persoanelor Consacrate, ocazie de a conştientiza importanţa lor, dar şi de a evidenţia frumuseţea vieţii dăruite, cu generozitate totală şi slujire autentică, lui Dumnezeu şi semenilor.
Expresia "persoane consacrate" are profunde rădăcini biblice, fiind, în fond, un mod de a exprima ceea ce unele persoane aleg - ca răspuns la o intuiţie - pentru viaţa lor. E folositor tuturor să re-vedem unele exemple biblice, care evidenţiază trăsături semnificative, pentru ca viaţa unei persoane consacrate să fie cu adevărat "călugărească", adică frumoasă. A fi persoană consacrată înseamnă a fi un semn, o iradiere a frumuseţii lui Dumnezeu, căruia te consacri, adică "te pui deoparte".
Tocmai acest "a fi pus deoparte" constituie prima expresie biblică prezentă deja în Pentateuh. Legea referitoare la întâiul născut din Cartea Exodului, capitolul 13, anticipează caracterul simbolic a ceea ce este sfinţit (etimologic, "pus deoparte") pentru Dumnezeu: "Să-ţi fie ca un semn şi ca aducere aminte" (Ex 13,9.16). Simbolismul anticipativ al întâiului născut capătă dimensiune concretă în preoţii şi leviţii aleşi şi consacraţi să aducă lui Dumnezeu cult. Normativa din Ex 28-29 detaliază caracterul dinamic şi profund al identităţii celor care, purtând anumite semne fizice, poartă numele "consacrat Domnului" (Ex 28,36), întrevăzându-se aici o încărcătură profetică.
Însă dimensiunea profetică se poate vedea mai clar în alegerea nazireilor (Numeri 6). Sunt alegeri concrete, pe care un nazireu e chemat să le facă tocmai pentru ca identitatea lui de consacrat să aibă consistenţa de "semn al lui Dumnezeu": viaţa lor este călăuzită de votul făcut la început, iar toate auto-renunţările decurg din acest vot, fie că este vorba de mâncare/băutură, fie de vestimentaţie sau de toaletă corporală, detalii cu însemnătate profetică şi în timpul cultului, şi în viaţa de fiecare zi. Nu degeaba profetul Amos va denunţa foarte virulent coruperea nazireilor, adică diluarea caracterului lor profetic (cf. Am 2,11-13).
Alături de nazirei, profeţii vor conştientiza tot mai mult dimensiunea de semn a vieţii şi misiunii lor. Ieremia ştie că este ales de Dumnezeu înainte de naştere (cf. Ier 1) ca să ducă mesajul lui Dumnezeu (exigent sau încurajator) oamenilor, prin cuvinte şi gesturi simbolice. La fel şi Isaia care, prin intermediul slujitorului Domnului, se vede plăsmuit în sânul mamei "ca să fie lumină pentru popoare" (cf. Is 49,6). Osea va deveni, prin viaţa sa, semnul iubirii viscerale a lui Dumnezeu pentru oameni; Daniel, cel al dreptăţii sale; Iona, al răbdării părinteşti. Fiecare profet devine semn al unei caracteristici a lui Dumnezeu, care caută să-l mântuiască pe om.
Împlinirea mântuirii reiese şi din cuvintele şi gesturile bătrânului Simeon, din cele ale Anei. Ea se relevă mai ales în persoana şi activitatea lui Ioan Botezătorul şi, în mod deplin, în Maria, mama Mântuitorului, cea care acceptă - cu inteligenţă - să devină colaboratoarea lui Dumnezeu.
Aşadar, se pot întrevedea în cele câteva exemple biblice caracterul indispensabil al existenţei persoanelor consacrate, precum şi dimensiunea profetică a cuvintelor, gesturilor şi comportamentului lor. Ceea ce sunt trebuie să fie o reflexie a lui Dumnezeu şi a iubirii sale pentru oameni. Frumuseţea şi împlinirea unei vieţi consacrate lui Dumnezeu se va vedea în ceea ce persoana consacrată trăieşte, spune şi face, având mereu sufletul, inima şi mintea ancorate numai în Dumnezeu.
Aşa cum o lumânare luminează doar dacă se consumă, la fel, doar dăruirea generoasă şi slujirea autentică reflectă frumuseţea împlinitoare a vieţii consacrate.
