Interviu cu sora Simona-Monica Pintea, de Nicoleta Timaru
La 2 februarie, în sărbătoarea Întâmpinării Domnului, sărbătorim Ziua Mondială a Persoanelor Consacrate, iar la 11 februarie, în comemorarea Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, Biserica Catolică celebrează Ziua Mondială a Bolnavului, care anul acesta are tema "«Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv» (Lc 6,36). A fi alături de cel care suferă pe un drum de caritate". Mesajul Papei Francisc vine şi în contextul pandemiei, iar în acest sens vă propunem un fragment din emisiunea "Interviul săptămânii", de la ERCIS FM, din dialogul pe care Nicoleta Timaru l-a avut, în ziua de 24 ianuarie, cu sora Simona-Monica Pintea, din Institutul Diecezan "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot", care slujeşte la Institutul Teologic "Sfântul Iosif" din Iaşi, dar şi la Institutul Regional de Oncologie din Iaşi.
- Cum a fost familia în care v-aţi născut şi cu ce aţi rămas din acea perioadă?
De fiecare dată când sunt întrebată de unde sunt, îmi place foarte mult să spun cu mândrie că localitatea în care m-am născut poartă numele de Berzunţi. Aş vrea să subliniez că această comunitate datează din anul 1400 cu numele acesta de Berzunţi, de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun, când acesta îi dăruieşte unui boier cu numele Berzea acele ţinuturi de la poalele Munţilor Berzunţi, o localitate foarte frumoasă. Şi iată de aici vine numele localităţii.
Provin dintr-o familie catolică, având două surori şi doi fraţi. O familie simplă, în care am învăţat să împărţim, să punem suflet şi să ne iubim. În Berzunţi suntem circa 5000 de locuitori, dar dintre aceştia 80% sunt de confesiune ortodoxă şi 20% de confesiune catolică.
Însă, noi ne-am înţeles dintotdeauna, încă de când eram copii, catolicii cu ortodocşii. Am ştiut să ne îmbinăm sărbătorile şi să ne bucurăm de ele, să nu fie un prilej de dezbinare.
- De la ce vârstă v-aţi decis să urmaţi această vocaţie la viaţa consacrată?
Mi-am dorit să urmez această vocaţie încă de la vârsta de 15 ani. Şi vreau să îi mulţumesc părintelui paroh de atunci, care ne vorbea foarte frumos la orele de religie despre ce înseamnă să îl iubeşti pe Isus şi ne dădea tot felul de teme, de exemple despre cum să ne ajutăm între noi, cum să ne iertăm, ne-a învăţat ce înseamnă competiţia şi, cel mai important, a nu face rău aproapelui prin acea competiţie. Printre altele, într-o zi, la ora de religie ne-a adus nişte pliante despre viaţa consacrată, unde era descrisă şi viaţa consacrată feminină la un institut din străinătate.
Iar în acel pliant erau mai multe fotografii care arătau tipul de activitate al surorilor. Ceea ce m-a marcat a fost o fotografie în care surorile erau surprinse mai de aproape, putând vedea chipul lor senin şi fericirea din ochii lor. Şi am tot stat şi m-am gândit de ce ar fi ele atât de fericite. Am mers şi l-am întrebat pe părintele personal, nu la ora de religie, şi i-am spus că aş vrea şi eu să fiu aşa. Părintele a început să râdă, pentru că eram printre primele din Berzunţi, dar s-a şi bucurat, l-am văzut aşa mândru că i-am spus şi că eforturile lui de a ne face să înţelegem că trebuie să fim buni şi să punem în practică ceea ce ne învăţa la orele de religie nu sunt zadarnice. Dânsul m-a îndrumat spre Institutul "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot", din care fac parte astăzi, şi cu ajutorul lui am ajuns ceea ce sunt acum.
- După ce aţi primit profesiunea aţi urmat şi cursurile Facultăţii de Medicină. Cum vă privesc pacienţii, văzând că sunteţi şi asistentă, şi soră?
Am avut bucuria ca pe partea de post-operator să văd şi partea frumoasă a lucrurilor. Sunt oameni care depăşesc un anumit stadiu de cancer şi sunt trataţi. La spital avem partea de terapie intensivă şi partea de post-operator. În cea de-a doua parte se întâmplă lucruri mai frumoase. Acolo oamenii ies din sala de operaţie şi ştiu că au fost operaţi. Ce urmează după este altceva, dar ştiu că momentul operaţiei s-a încheiat şi au depăşit această etapă. Am avut parte de o experienţă frumoasă şi amuzantă în acelaşi timp, chiar la începutul activităţii mele aici. După ce a fost operat, un pacient fusese adus în sala de recuperare şi tocmai atunci se trezise din anestezie. Când ne-a văzut, aşezat fiind cu faţa în sus, monitorizându-l în hainele noastre albe şi cu voalul pe cap, prima dată a întrebat: "Am ajuns în rai?" Sigur că noi ne-am amuzat foarte tare, eram cu sora Tereza, care lucrează în aceeaşi secţie. Ceea ce mă bucură este faptul că majorităţii pacienţilor, văzându-ne pe noi, surorile, parcă le creşte speranţa, se simt mai motivaţi, au mai multă încredere că vor trece peste boală. Şi chiar mulţi dintre ei, aflându-se într-o situaţie mai dificilă, se convertesc, îşi aduc aminte de Dumnezeu, de credinţă şi ne roagă să chemăm un preot ca să le administreze sfintele sacramente.
- Aţi avut vreun moment în care aţi simţit că nu mai puteţi continua acest drum?
Am fi ipocriţi dacă am spune că totul este perfect, că niciodată nu avem ispite sau uşoare abateri de la calea propusă. Da, am avut un moment de deznădejde, dar nu a fost un moment în care să spun: "Gata! Până aici a fost, renunţ!" A fost un moment care m-a apăsat foarte mult, au fost nişte suferinţe, nişte boli ale unor persoane dragi mie, adunate toate într-un amalgam de suferinţe personale. Atunci mi-am zis: "Dacă eu fac bine ceea ce fac şi dacă voi merge în continuare aşa". Nu am fost tentată cu totul să renunţ la această viaţă, dar a fost un moment de zbucium care m-a ajutat să îmi dau seama dacă ceea ce fac este bine sau nu. Îi mulţumesc, în schimb, bunului Dumnezeu că mi-a trimis oamenii potriviţi la timpul potrivit. Mă refer aici la părintele spiritual din acea vreme, care m-a liniştit şi mi-a spus că vom avea cu toţii astfel de momente, chiar şi persoanele care se căsătoresc, chiar şi surorile care au ani mulţi de mănăstire, chiar şi cele care stau în clauzură doar în genunchi. M-a sfătuit, totodată, să îmi prioritizez anumite activităţi din viaţa mea şi mi-a spus că rugăciunea este cea care mă va pune din nou pe şine. Astfel, cu ajutorul rugăciunii şi al susţinerii pe care am primit-o atât din partea părintelui, cât şi a prietenilor, am reuşit să trec peste acel moment.
- De ce credeţi că există atâta suferinţă şi durere în lume?
Să ştiţi că mă întreb şi eu deseori. Personal, nu am un răspuns matematic la această întrebare. Însă, cred că uneori prin suferinţă ne ispăşim şi anumite greşeli, răni, păcate pe care le săvârşim fără să dăm prea multă importanţă acestui aspect. Dumnezeu nu vrea ca noi să suferim. Suferinţa nu este întru totul de la Dumnezeu. Eu cred că, dacă am fi mai atenţi la suferinţele noastre, dar şi la cele ale aproapelui, am putea trata suferinţele noastre spirituale şi trupeşti.
- Ce le spuneţi celor care află că azi, mâine sau poimâine îşi vor pierde viaţa?
Ceea ce le spun şi celor din spital, şi anume faptul că nu se termină totul aici, că vom ajunge într-o viaţă în care nu vom simţi durerea şi că trebuie să luptăm pentru această viaţă, să credem în ea. Dacă vom crede, nu pierdem nimic, ci vom avea numai de câştigat.