Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Să crezi că îl poţi schimba pe celălalt prin căsătorie este cea mai mare utopie! Sunt mulţi tinerii care acceptă să intre în căsătorie cu o persoană pe care "urmează" să o schimbe, plângându-se apoi tot restul vieţii că nu reuşesc. De fapt, de ce ai schimba o persoană dacă o iubeşti? A iubi înseamnă a accepta persoana aşa cum este, cu limitele, dar şi cu darurile ei.

Perioada logodnei este un timp al cunoaşterii. Nu întâmplător este numită "timp de har". Dacă e să vorbim de sacramentul Preoţiei sau de viaţa consacrată, perioada logodnei echivalează cu perioada pe care un tânăr o petrece în seminar sau o tânără în anii de formare în mănăstire, postulandat, noviciat etc. În seminar, tânărul nu este preot, aşa cum în perioada de formare tânăra nu este soră. Ca atare, în perioada logodnei, tinerii nu sunt soţi şi nici nu se pot comporta ca doi soţi. Dialogul este caracteristica principală a acestei perioade. Cei doi trebuie să se străduiască pentru a se cunoaşte cât mai mult unul pe celălalt, astfel încât să nu rămână "surprinşi" în viaţa de familie.

Sunt cuvinte pe care le-am auzit de zeci de ori, fie de la preoţi, fie de la părinţii de astăzi, dar sunt, aşa cum am spus, "cuvinte", pentru că eu, după "modelul" tinerilor de astăzi, am decis altceva, am decis să trecem direct la "trăirea ca soţi", considerând că nu îl poţi cunoaşte bine pe celălalt decât într-o astfel de stare. Şi am trecut la fapte...

Ne-am "mutat" împreună, am decis să luăm împreună un credit de la bancă, am început o casă. Şi pentru că nu era destul, am decis să luăm şi o maşină împreună în leasing, aşa încât nu ne mai lipsea decât "sintagma" de soţi, în rest le aveam pe toate. N-am luat însă în calcul un lucru: că oficial nu eram soţi, ceea ce nu ne dădea confortul siguranţei că tot ceea ce am întreprins avea să ajungă şi la final.

Şi pentru că logodnicul meu mi-a spus să stau liniştită că e doar o perioadă de "probă", apoi o vom rezolva, mă va cere în căsătorie, apoi vom face o nuntă frumoasă şi îmi voi vedea visul cu ochii, acela de a fi mireasă, am intrat în "joc", sigură că tot ceea ce mi-a promis se va şi împlini.

A trecut însă un an, cu multe investiţii şi cu multă dăruire din partea mea, a trecut al doilea an în care am refuzat şi un copil, a trecut al treilea, iar el, nimic, nu dădea niciun semn că mă cere de soţie, că ne vom căsători şi că vom devenit oficial soţi. Mi-era şi greu să deschid subiectul, pentru că nu voiam să fiu eu cea care "cerşeşte" mâna lui, ci el trebuia să fie cel care să o ceară pe a mea.

Cu toate acestea, într-o zi am deschis discuţia şi l-am întrebat ce proiecte are pentru viitor. "Niciunul!", a fost răspunsul. Ce, dacă nu eşti căsătorită religios, nu poţi fi soţia mea? Trebuie neapărat să trecem prin biserică, să facem nuntă? Nu mai bine economisim şi mai punem la casă câte ceva sau plătim ratele la maşină?

Hm, cum m-am simţit auzind aceste cuvinte! Şi eu care credeam că îl cunosc, că îl voi "da după mine", că îl voi convinge să mă ceară de soţie, să facem o nuntă frumoasă, să fim soţi cu acte în regulă, iar el, de fapt, mă sfida acum rânjind...

Cum mai puteam continua cu o astfel de persoană, după ce mi-a înşelat orice aşteptare? Dar cu ratele ce facem, cu cele care mai sunt de adăugat la casă? Am ajuns într-un punct în care mă întrebam dacă mă căsătoresc cu el pentru că îl iubesc cu adevărat sau pentru că sunt constrânsă de anii pe care i-am dedicat lui şi de obligaţiile pe care ni le-am asumat împreună.

După o discuţie serioasă, pe alocuri chiar aprinsă, ne-am dat seama că aşa nu mai putem continua... Şi ce dacă am construit o casă împreună?! Şi ce dacă am făcut rate împreună la bancă?! Liniştea sufletească şi siguranţa că sunt iubită sincer au contat mai mult. (Claudia)