de pr. Alois Bulai
Sfânta Fecioara Maria asculta în timp ce îngerul continua să vestească: "Bucură-te, o, plină de har... vei zămisli şi vei naşte. Isus... Fiul celui Preaînalt" (cf. Lc 1,26-32). S-a tulburat. Ce ar putea fi? Îndrăzneşte să întrebe: Cum va fi aceasta? Îngerul i-a răspuns: "Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu" (Lc 1,34-35).
Anunţul zămislirii Elisabetei are loc în templu, deci în continuitate cu instituţiile religioase iudaice, în timp ce Buna-Vestire are loc în casa Mariei, într-o locaţie ce nu are nicio legătură cu aşteptarea mesianică a Vechiului Testament. Ceva cu totul nou trebuie să se producă prin iniţiativa însăşi a lui Dumnezeu: în sânul Fecioarei va avea loc o nouă creaţie, şi mai minunată decât cea de la începutul timpurilor, când Duhul Domnului plutea peste ape şi genera viaţă pe un pământ încă neorânduit şi pustiu (cf. Gen 1,2).
"Puterea Celui Preaînalt" din Lc 1,35 este cu siguranţă Duhul Sfânt amintit în propoziţia paralelă precedentă. Formularea dublă reflectă uşurinţa cu care Luca îl asociază pe Duhul Sfânt cu "puterea" ca şi în 1,17; 4,14 şi Fap 1,8; 10,38 (cf. Rom 1,4). Este norul "prezenţei lui Dumnezeu", fie în pustiu (Ex 40,38), fie în templu (1Rg 8,10-12). Acest simbol al locuinţei lui Dumnezeu devenise în iudaism shekinah, un termen ce exprimă prezenţa divină, vizibilă şi glorioasă, Dumnezeu însuşi în persoană. Verbul ebraic pentru "a locui" i-a sugerat probabil lui Ioan formula "şi-a stabilit cortul" printre noi, pentru a descrie întruparea (In 1,14). Ultima parte a versetului 1,35 din Evanghelia după Sfântul Luca se poate traduce: "de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu". Termenul "sfânt" marchează apartenenţa exclusivă la Dumnezeu şi ar fi putut figura printre cele mai vechi expresii ale divinităţii lui Isus (cf. Fap 3,14; 4,27.30; cf. Lc 4,34). Zămislit de la Duhul Sfânt, copilul va fi, evident, tot "sfânt" într-un grad mai mare decât cel pe care îl presupune simpla consacrare lui Dumnezeu a tuturor celor dintâi născuţi de parte bărbătească (cf. Lc 2,23). Pentru evanghelistul Luca, titlul "Fiul lui Dumnezeu" îl desemnează, în primul rând, pe Mesia (4,41; Fap 9,20.22). Însă el înţelege titlul la un nivel mai elevat atunci când descrie misterioasa unire a lui Isus cu Dumnezeu. El considera titlul prea profund pentru a putea fi mărturisit de către o fiinţă omenească.
Judecătorii, profeţii, regii sunt invadaţi într-o zi de Duhul. Ioan Botezătorul este invadat de el cu trei luni înainte de a se naşte. În Isus, Duhul nu determină o personalitate nouă; încă de la prima sa clipă Duhul locuieşte în el şi îl face să existe. Încă din sânul mamei face din Isus Fiul lui Dumnezeu. Evangheliile copilăriei subliniază amândouă această acţiune iniţială (Mt 1,20; Lc 1,35). Isus, fără intermedierea niciunui rit, fără intervenţia niciunui om, ci numai prin lucrarea Duhului în Maria, este nu numai consacrat lui Dumnezeu, ci "sfânt" prin însăşi fiinţa sa (Lc 1,35). Prin întreaga sa activitate, Isus manifestă acţiunea Duhului în el (Lc 4,14). În Duhul, el îl înfruntă pe diavol (Mt 4,1), aduce săracilor vestea cea bună şi cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni n-a avut vreodată Duhul asemenea lui. "Cel pe care l-a trimis Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu, pentru că el nu dă Duhul cu măsură" (In 3,34).
