Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Într-o lume în care scad din ce în ce mai mult vocaţiile, atât la preoţie, cât şi la viaţa consacrată sau la viaţa de familie, vin cu o împărtăşire personală legată de această realitate. I-am oferit copilului meu tot ceea ce avea nevoie. I-am făcut, aşa cum se spune în popor, toate "mofturile".

Atunci când era mic, avea cele mai sofisticate jucării dintre toţi prietenii lui, cele mai frumoase haine, iar pacheţelul lui zilnic la şcoală era format nu din alimente, ci dintr-o sumă destul de consistentă de bani, pe care îi cheltuia aşa cum decidea. Era singur şi mi s-a părut firesc să nu-l îngrădesc, indiferent ce dorinţă ar fi avut.

Curând însă copilul nostru a devenit un mic "monstru", ca să nu zic un mic "dictator". Totul în casă era în funcţie de el. Dacă dorea să se trezească, îl trezeam, iar de nu, chiar dacă întârzia la şcoală, doamna învăţătoare trebuia să fie tolerantă şi să înţeleagă că e doar un copil. La şcoală, indiferent de rezultatele pe care le obţinea, copilul nostru era un copil deştept, orientat, cu perspectivă şi n-aş fi admis ca vreodată învăţătoarea să-i facă vreo observaţie cu privire la capacitatea lui intelectuală. Între noi fie vorba: "Nici nu ştia să scrie bine, chiar dacă promovase de multe ori clasa. Încă avea mari probleme, mai ales cu gramatica şi cu tabla înmulţirii!" Dar... era copilul nostru!

Într-o zi, a avut o altercaţie cu un coleg pornind de la faptul că noi ca părinţi făceam totul în locul lui. "De ce trebuie să te aducă părinţii cu maşina, când tu locuieşti la trei minute de şcoală? De ce trebuie să cheltui banii părinţilor pe orice, în timp ce sunt colegi care nu mănâncă dimineaţa acasă pentru că nu au ce? De ce trebuie să plăteşti ca alţi colegi să-ţi facă temele? De ce te superi atât de tare şi îţi suni părinţii chemându-i la şcoală când primeşti pe merit o notă mică?"

Acestea şi multe altele erau reproşurile pe care i le-a adus acest coleg, ceea ce m-a iritat foarte mult. Am şi luat legătura cu mama lui, invitând-o să-şi educe copilul cum trebuie, că eu pe al meu îl educ aşa cum vreau eu, nu cum vor alţii.

Cu cât îl protejam mai mult apărându-l de colegii "invidioşi" şi "needucaţi", cu atât el "le comitea" şi mai mult. S-au înmulţit observaţiile nu doar de la colegi, ci şi de la profesori, de la părinţii colegilor, de la directoarea şcolii, aşa încât, într-o zi, am fost sunată de către diriginta disperată să-mi iau copilul şi să iau o decizie în privinţa lui, pentru că aşa nu se mai putea.

De altfel, nici acasă nu prea mai aveam putere asupra lui, noi ca părinţi. Toate i se cuveneau, nu avea niciun respect pentru ceea ce primea, pentru ceea ce făceam pentru el, într-un oarecare fel îl scăpasem de sub control. Ceva trebuia făcut, dar ce? Cum să schimbi o atitudine care îi plăcea şi să-l responsabilizezi, când noi înşine ca părinţi am ales să-l tratăm astfel? Cu toate acestea, am decis să facem ceva şi am fost foarte hotărâtă în decizia luată.

L-am luat la o discuţie serioasă, i-am motivat deciziile de până în acel moment şi l-am atenţionat că treptat trebuie să se schimbe. E mare, iar responsabilităţile sunt mari...

Cât efort, câtă muncă de convingere, câte lacrimi vărsate în taina dormitorului matrimonial, câtă părere de rău pentru că am scăpat lucrurile de sub control şi că trebuia să o iau mult mai din timp! Toate i se cuveneau! Toţi trebuiau să stea la dispoziţia lui! Totul pentru el, nimic pentru alţii! De unde vocaţii la preoţie, la viaţa consacrată sau la viaţa de familie, când, recunosc, îi creştem fără a-i responsabiliza?! Când totul ţi se cuvine, e greu să faci loc lui Dumnezeu în viaţa proprie, slujirii, iubirii, pentru că totul e al tău şi gata!

Vocaţia înseamnă răspuns la o iubire, e chemare la slujire, e renunţare la egoism şi disponibilitate pentru dăruire, altruism, Dumnezeu şi aproapele. Cât mi-a trebuit să înţeleg acest lucru... (Cecilia)