de pr. Alois Moraru
Am încheiat prima parte a acestui articol menţionând cuvintele pe care nunţiul apostolic Patrick Gerald O`Hara le-a adresat Mons. Ioan Duma în ziua de 8 decembrie 1948, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, când a fost consacrat episcop titular de Iuliopolis pentru Dieceza de Iaşi: "Nu-ţi pun la gât o cruce de aur, ci o cruce foarte grea, de plumb". Sigur, crucea pectorală şi inelul de episcop nu erau din plumb, dar cuvintele reprezentantului Sfântului Scaun în România urmau a se adeveri întocmai.
În plină ascensiune a regimului comunist, activând mai departe ca paroh de Galaţi, episcopul Ioan Duma a preluat misiunea de comisar general al Ordinului Franciscan, "cruce" pe care trebuia să o poarte nu doar în Moldova, ci şi în comunităţi din Transilvania. Era nevoit să acţioneze clandestin, cu riscul vieţii, căci Ordinul a fost scos în afara legii. De asemenea, a fost activ în problema rezistenţei anticomuniste prin credinţă, având diferite întâlniri cu nunţiul O'Hara, cu episcopii Alexandru Theodor Cisar şi Anton Durcovici, precum şi cu mulţi clerici urmăriţi de Securitate. Fiind urmărit permanent de agenţi ai regimului comunist, care căutau probe pentru a-l aresta, episcopul Ioan Duma şi-a desfăşurat această misiune cu mult curaj şi fermitate. Prima etapă de urmărire s-a încheiat în ziua de 22 septembrie 1951, când episcopul a fost arestat, judecat de Tribunalul Militar din Timişoara şi condamnat, prin sentinţa nr. 80/1951, pentru delictul de "spionaj în favoarea Vaticanului" la 25 de ani de închisoare. În urma unor intervenţii, i s-a redus pedeapsa la patru ani, pe care i-a executat în puşcăriile din Arad, Popa Şapcă, Jilava şi Sighet. Preot fără Liturghie, păstor fără turmă, călugăr fără mănăstire, episcop fără misiune..., în loc să viziteze biserici şi să-i încurajeze pe credincioşi, episcopul cu crucea de plumb a vizitat şase închisori şi i-a încurajat pe mulţi deţinuţi, preoţi şi laici. Câtă durere sufletească, câtă umilire! Aşa cum scria după eliberare, a trăit acei ani de încercare "pentru ispăşirea păcatelor mele, timp de patru ani, de la 22 septembrie 1951 până la 23 septembrie 1955, în care timp, ajutat de harul divin şi de Inima Neprihănită a Mariei, fidem servavi..." A slujit, aşadar, ca un servitor fidel în Biserica întemniţată, nu şi-a pierdut speranţa în vremuri mai bune şi în zile de libertate, în care să-şi poată exercita misiunea de episcop.
La expirarea pedepsei, în ziua de 23 septembrie 1955, i-a fost fixat "domiciliul obligatoriu" la Iaşi, pentru 36 de luni, fiind supravegheat permanent de către autorităţile comuniste. A urmat o altă urmărire pentru "activitate duşmănoasă ca episcop clandestin şi superior al franciscanilor". La 7 octombrie 1955, episcopul Duma a fost numit preot la catedrala din Iaşi, un moment de bucurie extremă, pentru că "pot celebra Sfânta Liturghie în fiecare zi, ceea ce n-am putut face timp de patru ani, cât am fost închis..."
Intuind mersul timpurilor şi persecuţia Bisericii Catolice, episcopul Duma şi-a ales ca moto al slujirii sale cuvintele Per crucem ad lucem ("Prin cruce la lumină"). După crucea şi suferinţele din închisorile comuniste, "episcopul de Iaşi" nu a putut descoperi lumina libertăţii şi bucuria slujirii pastorale. Nu a putut să îndeplinească această slujire, căci nu a fost acceptat ca ierarh şi a fost mereu persecutat. Totuşi, a putut povesti şi scrie despre "suferinţele pe care le-a îndurat în cei patru ani de detenţie şi modul în care a fost maltratat de gardieni şi securişti". Episcopul Ioan Duma era conştient că de la dictatura marxistă, ostilă oricărei forme de religie, nu putea să se aştepte decât la suferinţe şi nedreptăţi de tot felul. (continuarea în numărul următor)
