de Vlad Ropotică
De-a lungul istoriei, multe religii sau curente de gândire au făcut din pace un titlu de glorie. Astfel, titlul de "religia păcii" a devenit un trofeu revendicat de tot mai mulţi. Islamul, budismul sau chiar curentele seculare au susţinut că drumul propus duce la o pace eternă, chiar dacă era o pace obţinută cu sabia. Poate oare râvni şi creştinismul la acest titlu sau suita de orori comise în numele credinţei, de unii creştini, ar spune altceva?
Ideea creştină se naşte în jurul lui Isus, privit ca Mesia, eliberatorul mult aşteptat. Contemporanii săi aşteptau un lider glorios, un general invincibil care să distrugă pe loc legiunile romane. Inclusiv discipolii săi credeau că misiunea mesianică are de-a face cu "războiul sfânt". Şi astăzi se pot găsi creştini care, sub diferite motivaţii, susţin diverse conflicte. Care este însă răspunsul creştin?
Cunoaştem, desigur, atitudinea deschisă a primilor creştini împotriva violenţei. Sfântul Paul îi sfătuia pe creştinii din Roma să trăiască, pe cât posibil, "în pace cu toţi oamenii" (Rom 12,18). De asemenea, ne sună bine cuvintele uneia dintre fericirile rostite de Isus: "Fericiţi făcătorii de pace..." (Mt 5,9). Însă ideea păcii se regăseşte şi mai adânc în chiar identitatea mesianică a lui Isus. Cu toate visele de glorie pe care şi le construiau evreii primului veac, Mesia nu era un războinic. Iar Isus nu pierde ocazia de a le aminti acest lucru chiar în sinagoga copilăriei sale.
Întors la Nazaret, Isus intră în sinagogă şi i se dă să citească un pasaj din cartea profetului Isaia. Şi citeşte despre Mesia, cel uns de Dumnezeu, şi despre misiunea sa, de a aduce eliberare şi vindecare. Dar ceea ce poate nouă ne scapă, consătenii săi sesizează. Isus se opreşte prea repede şi nu citează tot pasajul, omiţând câteva cuvinte: "o zi de răzbunare a Domnului", preferând să încheie cu "un an de bunăvoinţă a Domnului". După ce mai primesc şi o mustrare pentru modul în care îl primiseră acasă, locuitorii Nazaretului uită de toate şi vor să îl ucidă.
Ceea ce uitau ei atunci, şi uită şi unii dintre fanii războiului de azi, este tot o profeţie a lui Isaia, care spunea despre Mesia că va fi (printre multe alte titluri) şi "Principe al păcii". De-a lungul istoriei, au existat şi creştini care au uitat că aceia "care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri" şi au luat cu încântare armele pentru a curma vieţile altora. Cu toate acestea, adevăratul creştin este un om al păcii. Creştinul, urmaş al lui Cristos, al lui Mesia, este un discipol al Principelui păcii.
Acum două veacuri, William Wilberforce, mânat de o credinţă profundă, încerca să oprească comerţul cu sclavi. După ani de eforturi, în 1807 a reuşit să obţină votul decisiv în parlamentul englez. După vot, se spune că parlamentarii l-au aplaudat, în picioare, minute bune pentru lupta sa paşnică. La final, unul dintre ei ar fi spus, comparându-l pe Wilberforce cu Napoleon: "Când vorbim despre oameni mari, ne gândim la oameni ca Napoleon - oameni ai războiului. Rareori ne gândim la bărbaţi paşnici. Şi totuşi, la finalul zilei, Napoleon va ajunge acasă plin de fast şi putere, dar visele lui vor fi bântuite mereu de ororile războiului. Wilberforce însă se va întoarce la familia sa, îşi va pune capul pe pernă şi va putea adormi în pace".
