Nimeni nu este atât de sărac pentru a spune că nu poate face nimic

Interviu cu PS Benoni Ambăruş, episcop auxiliar al Diecezei de Roma, de Alexandra Măriuţ

Duminică, 13 martie, PS Benoni Ambăruş, episcop auxiliar al Diecezei de Roma, a prezidat Sfânta Liturghie în Catedrala "Sfânta Fecioară Maria, Regină" din Iaşi, fiind într-o vizită de câteva zile în România, Republica Moldova şi Polonia, împreună cu o delegaţie a Caritasului italian, pentru a vizita locurile apropiate de graniţa cu Ucraina. La celebrare au fost prezenţi PS Iosif Păuleţ, PS Petru Gherghel, episcop emerit, pr. Marco Pagniello, reprezentantul Caritas Italia, pr. Iosif Iacob, directorul Asociaţiei Caritas Iaşi, preoţi din episcopie şi numeroşi credincioşi. De asemenea, invitat fiind în ziua de 4 martie la emisiunea "Dimineţi împreună", realizată de Alexandra Măriuţ la ERCIS FM, PS Benoni a vorbit despre implicarea Diecezei de Roma în sprijinul păcii şi al refugiaţilor, precum şi în sprijinirea comunităţii ucrainene din Roma.

- Cum s-a organizat Dieceza de Roma, mai ales prin pastoraţia carităţii şi a migranţilor, de când războiul a început să ameninţe Ucraina?

Cred că toată Biserica a rămas cu sufletul suspendat şi primul lucru pe care am început să îl facem este strigătul de rugăciune către Domnul, pentru că nimeni nu se aştepta ca după tragedia Covidului să avem o tragedie mult mai mare. Deci, în primul rând rugăciunea. În al doilea rând, toţi se întreabă: Ce pot face eu? Sunt foarte multe momente de rugăciune în dieceză, în parohii, în congregaţii religioase, împreună cu comunitatea ucraineană de la Roma şi acum încercăm să ne organizăm pentru o caritate pe termen lung.

- Răspunzând invitaţiei Papei Francisc de a ne ruga pentru pace, ştim că aţi organizat mai multe iniţiative.

Toată lumea caută acum comunitatea ucraineană de la Roma. În Italia trăiesc 250.000 de persoane de cetăţenie ucraineană, iar la Roma este o comunitate greco-catolică ucraineană destul de solidă. Este un exarhat apostolic, fiind numit şi un episcop care coordonează toate comunităţile din Europa. Aşadar, a venit spontană ideea să ne întâlnim cu ei, să celebrăm Vesperele vineri, 25 februarie, împreună cu cardinalul vicar al Diecezei de Roma, Angelo De Donatis. Apoi, duminică, 27 februarie, am fost prezent în cele două comunităţi, care celebrează fie dimineaţa, fie după-amiaza, şi am concelebrat cu ei. Erau acolo mai multe persoane din dieceză şi a fost un semn de apropiere fizică şi sufletească, spirituală. Am dorit să celebrăm împreună pentru a le spune că nu îi lăsăm singuri şi că suntem alături de ei.

- Care este atmosfera în aceste comunităţi, având în vedere că ucrainenii din Roma îşi au rudele, prietenii în ţară?

Toţi sunt consternaţi, îngrijoraţi, înspăimântaţi pentru rudele lor din Ucraina. Ajunge să te uiţi la expresia feţei lor pentru a înţelege drama pe care o trăiesc ei, fără să-i mai întrebi ce simt. În privinţa aceasta, în mod discret, există o apropiere spirituală. Eu nu am întrebat şi nici nu voi adresa astfel de întrebări, pentru că îmi ajunge să văd feţele oamenilor care stau în biserică, se roagă şi plâng. Asta îţi dă o măsură a trăirii lor interioare.

- Pe lângă rugăciune, sunt şi multe semne de solidaritate pe care romanii le fac faţă de refugiaţii care fug din faţa războiului.

Oficial, Dieceza de Roma nu a început să facă nicio colectă de alimente, obiecte sau haine. Facem doar colecta financiară pentru a susţine Caritasul naţional din Ucraina, Polonia, Slovacia, Ungaria, România sau Republica Moldova, deci din ţările din vecinătatea Ucrainei. Comunitatea greco-catolică ucraineană a făcut şi face o colectă de alimente şi medicamente şi le trimite direct în Ucraina. În privinţa aceasta, a fost o mare solidaritate din partea parohiilor sau a persoanelor individuale care au făcut cumpărături şi le-au dus la Bazilica "Santa Sofia" din Roma. Acum, provocarea cea mai mare pe care am pus-o în mişcare de câteva zile este de a ne pregăti pentru primirea refugiaţilor, pentru că, pentru prima dată cred, toată Europa se va confrunta cu ceea ce înseamnă cu adevărat un exod masiv al refugiaţilor. Vom uita, deci, numerele din Siria. Va fi cu adevărat un exod enorm în privinţa aceasta şi trebuie să ne organizăm într-un mod extrem de clar şi precis.

- Cum vedeţi această pregătire, ţinând cont nu doar de nevoile actuale ale refugiaţilor, ci şi de cele pe termen lung?

Gândiţi-vă: Ucraina rezistă în continuare în acest război. Europa şi America au decis să dea arme ucrainenilor, ceea ce înseamnă o prelungire a conflictului şi, deci, o mai mare distrugere a localităţilor. Asta va duce la foarte multe persoane care pleacă şi care, atunci când au ieşit din ţară şi ştiu că locuinţa lor e distrusă, poate doar după ani de zile se vor întoarce. Lecţia din Siria ne-a învăţat foarte bine acest lucru. Toţi credeam iniţial că populaţia siriană va reintra în Siria, dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că localităţile au fost distruse. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu ucrainenii. Noi am făcut un apel aici, în Dieceza de Roma, ca fiecare parohie să găsească mai multe locuri sau chiar familii care îşi manifestă disponibilitatea de a primi o persoană sau o familie. În felul acesta vom face ceea ce în Italia se numeşte "accoglienza diffusa", deci "primire răspândită", nu numere mari în structuri mari, ci prin familii, prin parohii, unde există o reţea mare de voluntari. Asta trebuie să găsim: nu spaţii unde să cazăm, ci case care se lărgesc, asemenea unui elastic, pentru a primi persoanele în rândul familiei parohiale, al familiei normale. Iar acest lucru ne va solicita mulţi ani de acum încolo, va solicita toată Biserica şi toată Europa. Sper să fiu un profet care va fi dezminţit de faptele istoriei, dar cred că ne vom confrunta cu una dintre situaţiile cele mai solicitante din ultimii 30-40 de ani.

- Suntem pregătiţi însă pentru această primire? Fiindcă poate apărea riscul ca, pe lângă drama războiului, aceşti refugiaţi să ajungă să trăiască şi drama de a se vedea locuind pe stradă.

Eu am fost în Liban şi am văzut cât de repede s-a schimbat atmosfera faţă de sirieni acolo, tocmai pentru că exista un număr foarte mare. În privinţa aceasta nu vă ascund că sunt puţin îngrijorat. Chiar şi la celebrarea penitenţială pe care am făcut-o cu toţi preoţii din Dieceza de Roma am făcut un apel în sensul acesta: în momentul de faţă avem cu toţii o chemare în istoria lui Dumnezeu, aceea de a spune da. E ca şi cum acum, după Covid, va trebui să ne suflecăm mânecile şi să ne dedicăm cu toţii. Pentru că, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Dumnezeu, în momentul în care există situaţii de genul acesta, dacă suntem prezenţi şi cu inima deschisă, ele devin o experienţă fecundă de creştere mare pentru toată lumea, spiritual vorbind.

Trebuie să plecăm de la principiul Botezului: suntem toţi copiii lui Dumnezeu şi suntem toţi fraţi între noi prin intermediul credinţei. Este o legătură mai puternică decât legătura de sânge. Pe măsură ce conştientizăm acest adevăr de credinţă, lucrurile ar trebui să fie clare pentru fiecare. Nimeni nu este atât de sărac pentru a spune că nu poate face nimic. Şi fiecare îşi va găsi şi va trebui să îşi găsească măsura inimii proprii în faţa lui Dumnezeu. Dar trebuie să existe o generozitate interioară a sufletului. Acestea nu sunt propuneri de fapte bune, ci sunt acţiuni ale unui botezat. Am impresia că şi cuvântul lui Dumnezeu din această perioadă ne indică imediat calea.

Să ne rugăm împreună pentru darul păcii!