de pr. Eduard Patraşcu
"De ce spun cărturarii că trebuie mai întâi să vină Ilie?" - întrebare pusă lui Isus de către cei trei discipoli la coborârea de pe Tabor. Isus răspunde: "Ilie va veni şi va restabili toate". Un răspuns dorit de orice om care trăieşte ancorat în viaţa reală. Ce n-am da ca să "se restabilească toate"! Cum s-ar putea întâmpla asta? O posibilitate ar fi şi cea sugerată de exemplul profetului Ilie.
Evangheliile evidenţiază că, pe timpul lui Isus, figura lui Ilie avea o relevanţă semnificativă. Împreună cu Moise, prezenţi pe Tabor, Ilie era pentru contemporanii lui Isus - probabil datorită profetului Malahia (Mal 3,22-24) - drept cel care, ca odinioară pe Carmel, putea să restabilească autenticitatea religiei ebraice. E remarcabilă forţa paradigmatică a profetului din Tişbe, deşi apare puţin în Biblie (1Rg 17-19; 21; 2Rg 1-3, alte câteva menţionări prin 2Cr; Iac). Sinteza este făcută de Sir 48 şi 1Mac 2. În orice caz, Isus este asociat de contemporanii săi cu Ilie, el însuşi elogiindu-l pe profet (Lc 4,25-26), care este apoi chemat în ajutor Răstignitului.
Aşadar, se poate vedea importanţa lui Ilie: mai toate menţionările fac referire la forţa restauratoare a lui Ilie, episodul cel mai evident fiind disputa de pe Carmel, chiar dacă şi celelalte episoade au importanţa lor.
Textul din 1Rg 18 are în fundal o situaţie socială şi politică marcată de tot felul de compromisuri la toate nivelurile societăţii. Sincretismul religios promovat de regele Ahab (874-853 î.C.), şantajat de tiro-sidoniana Izabela, pe care o luase în căsătorie din motive politice, creează multă confuzie în popor. Religia autentică - yahvismul - decade sub frenetica activitate a profeţilor, deveniţi foarte numeroşi, ai lui Baal, divinitate a fecundităţii. Poporul, naiv, laş din oportunism şi comoditate, se lasă atras de farmecul unei vieţi dezmăţate, fără criteriile morale impuse de Dumnezeul adevărat. Confuzia şi deruta ating cote impresionante. Ilie - singurul profet al lui Iahve (cf. 1Rg 18,22; 19,10) - rămâne ultima redută a credinţei adevărate, în ciuda originii sale incerte şi a lipsei unei apartenenţe clar ebraice. Aşa cum apare, Ilie este un "nimeni". Totuşi, în respectiva situaţie, este singurul care percepe, ascultă şi trăieşte cuvântul lui Dumnezeu (1Rg 17,2.5.8; 18,1.36b etc.). Tocmai în virtutea contactului cu acest cuvânt Ilie are forţa şi curajul să-l înfrunte de mai multe ori pe regele Ahab (cf. 1Rg 18,17 ş.u.); ba chiar să înfrunte tot poporul, inclusiv grupul numeros al profeţilor lui Baal; Ilie avea clare lucrurile şi identificase confuzia existentă şi, deci, îndoiala generalizată. Această luciditate îl face să propună regelui şi întregului popor riscantul sacrificiu de pe Carmel (cf. 1Rg 18,20-40). Aşa cum odinioară Iosue provocase poporul la Sihem (Ios 24), tot la fel, pe Carmel, a răsunat puternic glasul tranşant, curajos şi plin de credinţă în Dumnezeu al lui Ilie: "Până când vă veţi clătina în două părţi? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după el, iar dacă este Baal, mergeţi după el" (1Rg 18,21b). Reacţia poporului - de tăcere - demonstrează deruta, îndoiala. Dumnezeu răspunde rugăciunii lui Ilie (1Rg 18,36-37), sinteza acestei rugăciuni fiind: "Să ştie că tu, Doamne, eşti Dumnezeul lui Israel" (v. 37b). Exemplul de curaj al lui Ilie, care demască ipocrizia şi minciuna adepţilor lui Baal, provoacă convertirea poporului: "Tot poporul a văzut, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: Domnul este Dumnezeu" (v. 39).
Cu siguranţă, Isus, referindu-se la Ilie, sugerează necesitatea indispensabilă a contactului real cu adevăratul Dumnezeu, evitarea compromisului şi curajul de a spulbera îndoiala prin raportarea la cuvântul său, "adevărata lumină care luminează în întuneric şi care luminează pe orice om" (In 1,5.10). Se poate vedea cum îndoiala dispare, speranţa credinţei se revigorează, căci "s-a ridicat Ilie, profetul, ca un foc, şi cuvântul lui ardea ca o torţă" (Sir 48,1).
