Prelucrare de pr. Felician Tiba
Nu ai cum să uiţi prima zi de şcoală. Dincolo de flori, de hainele de sărbătoare, de emoţiile pe care le simt şi acum când scriu, de colegii alături de care am început marea aventură a cunoaşterii, de neuitat mi-a rămas rugăciunea, acel "Tatăl nostru" pe care părintele nostru vicar ne-a pus să-l recităm împreună.
Până atunci am crezut că rugăciunea este ceva ce se face doar la noi în familie şi la biserică. Nu văzusem niciodată pe nimeni să se roage la grădiniţă. Tocmai de aceea am şi rămas surprins să văd că se roagă la şcoală. Şi apoi, să-i vezi pe profesori rugându-se, la fel, credeam că rugăciunea este numai pentru părinţi şi copii, nu şi pentru profesori.
Curând aveam să înţeleg că în şcoala unde începeam cursurile erau şi profesori de religie, un fel de "preoţi care nu au voie să facă slujbă şi nu poartă haina neagră", aşa credeam eu.
Şcoala, acel loc în care i-ai întâlnit pe viitorii tăi colegi pentru opt ani de zile, locul în care ţi se deschide orizontul cunoaşterii, taina ştiinţelor exacte, marea incursiune în lumea literaturii, lumea minunată a corpului uman, a geografiei sau a ştiinţelor naturii, locul unde se învaţă taina scrisului şi a cititului, panta de lansare spre lumea adevărată şi plină de provocări, nu ca aceea a copilăriei. Toate acestea au nevoie de un bun început, de o zi în care să se amintească tuturor că la baza a tot ceea ce există se află "Tatăl nostru".
Nu, nu voi uita niciodată acea primă zi, acea rugăciune care răsuna profund în difuzoare, acei ochi înălţaţi spre cer pe care îi vedeam la anumiţi colegi sau profesori. Prima zi de şcoală... cum să uiţi prima zi de şcoală?! (Iustin)
