Distanţele unde suntem trimişi pot fi mai mari sau mai mici, dar suntem cu toţii misionari

Interviu cu pr. Eduard-Cristian David, de pr. Adrian Blăjuţă

Luna octombrie este în Biserica Catolică luna misiunilor, amintind datoria fiecărei persoane botezate de a colabora, prin sprijin material şi spiritual, la misiunea universală a Bisericii. Luna octombrie a fost aleasă ca lună a misiunilor drept comemorare a descoperirii continentului american, care a deschis o nouă filă în istoria evanghelizării Bisericii. Despre importanţa participării la misiunea Bisericii şi provocările pe care le întâmpină misionarii ne-a oferit un scurt interviu pr. Eduard-Cristian David, preot vicar la parohia catedralei din Iaşi.

- Părinte Eduard, ca seminarist, aţi făcut o experienţă misionară. Ce anume a contribuit la această dorinţă de a merge în misiune?

Înainte de a fi dorinţa de a merge în misiune a existat visul de a face o experienţă misionară. Spun "vis" pentru că nici nu bănuiam, copil fiind şi răsfoind "Lumina creştinului" cu diferite imagini sau interviuri din misiune, că voi putea ajunge vreodată acolo. Îmi aduc aminte cu câtă admiraţie, chiar devotament, priveam un afiş cu preoţii misionari din Dieceza de Iaşi, pus la intrarea în biserica parohială. Iar dorinţa... s-a clădit cu timpul. Seminarist fiind, mi-au căzut în mâini câteva numere din "Almanahul misionar". Le-am răsfoit cu mult interes şi îmi imaginam că în acel moment, undeva în lume, misionarii noştri merg din sat în sat pentru a vesti evanghelia. Am avut şi fericita ocazie să-l cunosc pe pr. Isidor Mîrţ, cel care a fost pentru mulţi ani misionar în Kenya, şi, auzindu-l cum vorbea despre ceea ce trăise acolo, mi-am dorit ca într-o bună zi să pot face şi eu acest lucru.

- Ce amintiri păstraţi de atunci, atât frumoase, cât şi dintre cele mai dificile?

A fost o experienţă extraordinară. Am avut o echipă minunată cu care am lucrat. Când am auzit că o experienţă misionară îţi împarte viaţa în "înainte" şi "după", mi s-a părut mai degrabă o expresie poetică. Atunci când m-am întors din misiunea de şase luni în Coasta de Fildeş, mi-am dat seama că trăiam acel "după". Fiecare eveniment pe care îl trăiam aici era comparat cu "ce făceam anul trecut în Africa".

Amintiri... ar fi atât de multe de spus! Bineînţeles că nu a fost totul roz. Nici nu mă aşteptam să fie. La un moment dat apare inevitabilul dor de casă, de cei dragi, de colegii de Seminar... Marele meu noroc a fost că pr. Alexandru Percu, pr. Cosmin Cimpoeşu şi colegul meu, pr. Iosif Fechet, au făcut ca viaţa în misiune să fie o viaţă de familie. Amintirile frumoase sunt multe... Îmi amintesc, de exemplu, că abia ajunşi în misiune am plecat să celebrăm Liturghia într-unul din sate. Apoi am fost chemaţi să binecuvântăm masa şi să gustăm din mâncarea lor. Atât eu, cât şi colegul meu, am fost destul de reticenţi. Până să ne dăm seama că a împărţi mâncarea cu noi era o adevărată onoare. Cred că amintirea cea mai frumoasă sunt oamenii. N-ai cum să nu-i iubeşti! Au şi ei defectele lor. Dar au un mod atât de prietenos de a intra în dialog cu tine că nu ai cum să nu devii prietenul lor. La prima întâlnire cu ei n-am avut nevoie de timp de acomodare. Ne-au interpelat direct: Bun venit! Ce facem? Cum ne simţim la ei? Şi aşa mai departe... E lucrul care lipseşte societăţii noastre "occidentale". Relaţiile simple şi autentice. Şi apoi, timpul... E importantă gestionarea timpului, dar în Coasta de Fildeş şi în Africa, în general, nu simţi atât de apăsătoare trecerea timpului. Din punctul nostru de vedere "occidental" e contraproductiv. Dar eu i-am văzut fericiţi. Şi cred că e destul!

- Unde sunt misionarii din Moldova în momentul de faţă?

În momentul de faţă avem misionari pe două continente. În Africa sunt misionari la Maikona (Kenya) pr. Claudiu Iştoc şi pr. Cezar Chelaru-Dămoc, iar la Djebonoua (Coasta de Fildeş) slujesc pr. Cosmin Cimpoeşu şi pr. Răzvan-Mădălin Iacob. Avem şi o misiune în America Centrală, în Panama, unde sunt pr. Roberto Vacaru şi, de curând, pr. Paul Roca. I-am amintit nominal pe misionari, în speranţa că cititorii îi vor aminti pe aceşti confraţi în rugăciunile lor.

- Sunteţi la începutul misiunii de preot şi slujiţi la catedrala din Iaşi. Care ar fi diferenţele majore dintre activitatea unui preot din dieceza noastră şi locurile de misiune?

Paradigma este aceeaşi: suntem trimişi în misiune să evanghelizăm şi să re-evanghelizăm. Însă, într-adevăr, condiţiile sunt altele. Dacă în dieceza noastră există deja o primă evanghelizare, am putea spune chiar o tradiţie creştină, zonele de misiune sunt locuri unde se vesteşte pentru prima dată evanghelia şi se construiesc structurile necesare ca Bisericile locale să devină capabile să-şi păstorească propriul popor. Însă întotdeauna putem învăţa unii de la alţii. Pastoraţia de aici este mai degrabă statică. Există un ritm al vieţii de credinţă a credincioşilor. Poate fi atât un avantaj, cât şi un mare pericol. Pericolul de a sacramentaliza fără a evangheliza, adică fără inima vieţii creştine care este vestea cea bună. În zonele de misiune nu există neapărat multe structuri, nu există o tradiţie creştină, dar există bucuria de început a evanghelizării. Oamenii care aleg să fie creştini. Noi putem să recuperăm din această bucurie a începuturilor dacă ne angajăm să ieşim spre periferii, aşa cum ne cere Papa Francisc. Iar ei pot învăţa din lunga tradiţie creştină a Europei cum să păstreze tezaurul credinţei pentru a-l transmite mai departe.

Activitatea unui preot depinde în mare măsură de identitatea sa, de cum se percepe el. Or, misiunea, trimiterea din partea lui Cristos, face parte din fiinţa sa. Distanţele unde suntem trimişi pot fi mai mari sau mai mici, dar suntem cu toţii misionari.

- Ce calităţi trebuie să aibă o persoană pentru a putea fi misionară?

Misionarul trebuie să aibă o mare calitate: disponibilitatea de a răspunde chemării lui Dumnezeu pentru a merge acolo unde este trimis, iar acest lucru cere o continuă colaborare cu Duhul Sfânt. Misiunile nu sunt ale noastre. Misionarii de azi, ca şi cei de ieri, nu sunt oameni perfecţi. Sunt oameni care au răspuns unei chemări. Iar Dumnezeu s-a folosit de calităţile şi talentele fiecăruia pentru a răspândi vestea cea bună. Dacă misiunile ar fi depins de calităţile noastre, nu am fi realizat mare lucru. Dar, spre bucuria noastră, ele depind de Dumnezeu şi sunt darul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, misionarul este chemat la o convertire misionară zilnică. Adică să imite pe zi ce trece mai mult misiunea lui Isus Cristos. Doar astfel el va putea să dobândească darul discernământului, răbdarea de a aştepta ca sămânţa aruncată să încolţească şi să crească, o autentică viaţă de rugăciune fără de care misiunea se transformă în acţiune umanitară. Bineînţeles, trebuie să fie deschis spre dialog, spre colaborare şi comunicare, să ştie să asculte şi să-i însoţească pe oameni în diferitele etape ale drumului de credinţă.

- Ce pot face credincioşii pentru a trăi cât mai bine această lună misionară?

Cel mai important lucru pe care îl pot face este să-şi (re)descopere vocaţia misionară. Nu doar preoţii sunt misionari, ci tot poporul lui Dumnezeu este un popor misionar datorită Botezului. Suntem botezaţi şi trimişi (cf. motoul lunii misionare extraordinare din octombrie 2019). Am primit o veste bună! De ce să o păstrăm doar pentru noi? Un alt ajutor pe care credincioşii îl pot da este să susţină proiectele misiunilor noastre derulate de Centrul Misionar Diecezan. Majoritatea misiunilor sunt în ţări din lumea a treia. Iar susţinerea noastră este foarte importantă. Mai mult decât un ajutor financiar, aceste proiecte, cum ar fi "cutia speranţei", sunt un semn de comuniune şi caritate între Bisericile noastre locale. Iar apoi, să se roage pentru misiuni şi pentru misionari. Evanghelizarea popoarelor este un har de cerut în rugăciune. Iar eforturile misionare ale celor care sunt "pe baricade" sunt roadele rugăciunilor noastre.