de pr. Iosif Antili

Biblia este în sine o carte a speranţei. Sfânta Scriptură se deschide cu perspectiva grandioasă a creării unei lumi bune (cf. Gen 1) şi se încheie cu o invocaţie plină de încredere în venirea finală neîntârziată a Mântuitorului: "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20).

Între creaţie şi întoarcerea Domnului la sfârşitul veacurilor, omenirea este angajată în parcurgerea unui drum lung, aparent nesfârşit, marcat de bucurii şi întristări, de realizări şi eşecuri, de speranţă şi deznădejde.

Sfânta Scriptură dă mărturie despre faptul că omenirea a traversat uneori momente de criză îndelungate şi traumatizante: criza potopului (cf. Gen 6-9), crize politice generate de marile imperii, precum cel egiptean, asirian, babilonian, persan, grec sau roman, apoi crize economice şi sociale, crize colective, crize individuale etc. Criza este parte esenţială din istoria omenirii şi din istoria fiecărei persoane umane.

Orice criză semnalează un neajuns, o nepotrivire, o neadecvare şi indică necesitatea unei schimbări. O ordine preexistentă este ameninţată şi se creează premisele pentru noi evoluţii şi dezvoltări. Iar aceasta aduce cu sine teama generată de distrugerea unui echilibru preexistent şi de perspectiva configurării unei noi realităţi. Nici omul credinţei nu este scutit de provocarea unei crize, dar acesta are un avantaj extraordinar, şi anume perspectiva credinţei.

Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, care l-a întâlnit pe Cristos în închisoarea comunistă de la Jilava, ne indică, în celebra sa carte Jurnalul fericirii, soluţia prin care se poate aborda o situaţie de criză: "Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei". Omul fără credinţă poate cădea foarte uşor pradă disperării la vremea unei crize, când are sentimentul că se află prins într-o capcană fără ieşire. Acesta este un risc foarte mare pe care îl semnalează Papa Francisc. În cartea sa intitulată Să reîncepem să visăm. Calea către un viitor mai bun, vorbind de actuala criză, Papa Francisc preia o imagine pe care i-a inspirat-o unul dintre autorii săi preferaţi, conaţionalul Jorge Luis Borges: imaginea labirintului din cartea Grădina potecilor ce se bifurcă. Sfântul Părinte foloseşte imaginea labirintului pentru a sugera o cale de a ieşi din actuala criză, urmând firul Ariadnei, adică drumul creativităţii pe care o descoperim în lucrarea Duhului Sfânt care ne invită să ieşim din propria noastră închisoare. În viziunea Papei Francisc, răul cel mai mare care se poate întâmpla este să continuăm să ne privim în oglindă şi să ameţim de atâta mers în cerc, fără a reuşi să ieşim din labirint. De aceea, papa invită la ieşirea din starea de criză prin abandonarea culturii "selfie-ului" şi ieşirea în întâmpinarea celorlalţi. Deci, soluţia este aceea de "a ieşi din noi înşine", privind la ceilalţi şi la Dumnezeu.

Apostolul Paul îi asigura pe cei din Roma că Dumnezeu deţine controlul asupra lumii şi de aceea nu trebuie să se teamă: "Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit" (Rom 8,31.35.37).

Ceea ce ar trebui să ştim în rest este că dintr-o criză nu ieşim niciodată la fel ca înainte şi, deci, nu ar trebui să ne fie teamă de noutăţile pe care ni le rezervă Duhul Sfânt.