de pr. Iosif Antili
Se spune adesea că speranţa moare ultima. Astfel, chiar şi atunci când ne confruntăm cu situaţii aparent imposibile, se întâmplă să putem întrezări un licăr de speranţă, undeva în vreun ungher al fiinţei noastre interioare. Şi totuşi, nu rareori, oamenii cedează în faţa tentaţiei "realismului".
Viziunea noastră despre ziua de mâine şi perspectiva asupra viitorului depind, în considerabilă măsură, de mentalitatea curentă, de oscilaţiile statisticilor, de calculele matematice, de jocul probabilităţilor etc. În fine, mai toţi dorim să fim "raţionali", "realişti", "cu picioarele pe pământ". Nu am vrea să fim etichetaţi drept "oameni care se îmbată cu apă rece". Ne ferim să emitem judecăţi în afara plauzibilului, în afara opiniilor cuminţi în general acceptate.
În contrast cu acest mod destul de frecvent de a percepe realitatea, Sfânta Scriptură ne propune o perspectivă surprinzătoare: cum ar fi să speri împotriva oricărei speranţe şi să crezi împotriva oricărei evidenţe? O astfel de credinţă şi o astfel de speranţă se opun vădit "bunului simţ" comun şi sfidează orice minte antrenată să gândească după principiile raţionalităţii, probabilităţii şi plauzibilităţii. Vă propun în acest articol un caz biblic, care "pică" la examenul de raţionalitate. Este vorba despre bătrânul Abraham şi despre vârstnica sa soţie Sara, care sunt pe punctul de a deveni părinţi.
În capitolul al patrulea al Scrisorii către Romani, Apostolul Paul explorează răspunsul de credinţă al lui Abraham în acel moment special, în care patriarhul primeşte promisiunea divină că va avea un moştenitor, care va ieşi din măruntaiele sale (Gen 15,6). La vremea respectivă, atât Abraham, cât şi soţia sa Sara experimentau o specie de "necroză" în privinţa capacităţii de a genera fii. Cu toate acestea, Abraham, printr-un act extrem de credinţă, consideră posibilă promisiunea divină, deşi făgăduinţa lui Adonay sfidează legile biologiei corpului uman şi simţirea firească. Iată cum descrie Apostolul Paul actul de credinţă al lui Abraham: "Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor popoare, după cum i se spusese: «Aşa va fi descendenţa ta». Şi, fără a slăbi în credinţă, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum - avea aproape o sută de ani - şi nici la sânul neroditor al Sarei, n-a şovăit cu neîncredere, ci, în faţa promisiunii lui Dumnezeu, s-a întărit în credinţă, dând glorie lui Dumnezeu, convins pe deplin că acela care a făcut promisiunea poate s-o şi împlinească" (Rom 4,18-21).
Câteva lucruri sunt definitorii pentru credinţa lui Abraham. În primul rând, Abraham contemplă viitorul din perspectiva lui Dumnezeu, abandonând criteriile umane de evaluare a realităţii. În al doilea rând, Abraham este un om al speranţei, dând dovadă de o speranţă ieşită din comun, prin faptul că patriarhul îndrăzneşte să aspire la ceva ce trece mult dincolo de ceea ce mintea şi simţirea omenească pot considera realizabil sau credibil. În al treilea rând, credinţa lui Abraham îl onorează pe Dumnezeu, prin convingerea sa că Dumnezeu, atunci când face promisiuni, este capabil să le şi împlinească. Exemplul lui Abraham ne invită la o reflecţie asupra a ceea ce noi numim "speranţă". Poate că în faţa argumentelor apologeţilor realismului, ar trebui să ne reamintim de înţelepciunea lui Abraham, pe care Biblia ni-l prezintă ca pe un antimodel de "rezonabilitate", prin faptul că a îndrăznit să privească dincolo de frontierele probabilului şi plauzibilului. A sperat împotriva oricărei speranţe, iar Domnul l-a făcut să vadă atotputernicia sa.
