de prof. dr. Alois Gherguţ
Adesea auzim în jurul nostru expresii precum: "să ducem o viaţă normală", "nu eşti normal", "o lume normală" etc. Dar oare ce înseamnă normalitatea într-o lume în care se vorbeşte mai des de anormalitate?
Mulţi consideră normalitatea ca fiind relativă, fiecare individ se regăseşte într-o anumită stare de normalitate care nu coincide întotdeauna cu normalul celorlalţi din jur, iar dacă normalitatea unuia contrastează cu normalitatea altuia, atunci se poate ajunge chiar şi la conflicte. Cu alte cuvinte, normalitatea este raportată la o serie de criterii, standarde, norme agreate şi adoptate într-o anumită cultură sau comunitate, precum şi la valorile şi reperele morale, spirituale, religioase ale fiecărei persoane. Nu discutăm aici despre relaţia normalitate-anormalitate raportată la starea de sănătate mintală sau fizică a persoanei; ne interesează cum este percepută normalitatea într-un anumit context social unde acţionează anumite norme, valori, credinţe, care asigură sau susţin raporturi şi relaţii interumane autentice. Se spune că normalitatea este determinată de majoritate. Dar cum se formează acea majoritate care iniţiază această normalitate, acceptată de cei mai mulţi? Ceea ce la un moment dat în istorie era de neconceput, astăzi este asimilat stării de normalitate, acceptat social, reglementat juridic şi chiar asumat de cei mai mulţi (spre exemplu, avortul, divorţul, eutanasia, prostituţia etc.). Ce a condus la crearea atâtor normalităţi sociale şi culturale? Dorinţa de libertate a omului, fenomenul secularizării, consumismul pot fi tot atâtea răspunsuri. De fapt, în orice situaţie te-ai afla, vor exista persoane care vor rezona perfect cu tine, cu normalitatea ta, te vor înţelege, aprecia şi accepta; dar vor exista şi acele voci critice care vor încerca să-şi impună normalitatea considerată de ei ca fiind cea mai potrivită.
Pe de-o parte, îţi poţi defini normalitatea personală, acel cadru referenţial pus în relaţie directă cu libertatea asumată de tine şi, în acelaşi timp, cu limitele tale, iar pe de altă parte, poţi înţelege şi accepta normalitatea generală, cea stabilită de majoritate, care poate fi foarte diferită de cea personală, şi atunci apare dilema: adaptarea ta la normalitatea impusă de majoritate sau refugiul în propria-ţi normalitate? De foarte multe ori aici apar cele mai multe compromisuri, derapaje sau dezertări determinate de incapacitatea omului de a discerne între bine şi rău, adevărat sau fals, precum şi duplicităţi asumate din diverse motive subiective. Sunt unii care spun: am momente când mi-e bine, am cu ce trăi, sunt sănătos, în putere, toată lumea e a mea, o viaţă am şi trebuie să o trăiesc, nimeni şi nimic nu mai contează... Dar vine şi reversul medaliei când boala şi suferinţa ne încearcă, suntem dispuşi să renunţăm la orice pentru o clipă în plus, cerşim atenţia şi grija celor din jur etc. Însă, după ce scăpăm de necazuri, revenim la aceleaşi obiceiuri şi metehne de dinainte. Aş vrea să greşesc, dar nu cumva pentru mulţi dintre noi ciclotimia aceasta defineşte normalitatea personală?
În altă ordine de idei, abaterea de la normalitate poate fi o provocare spre evoluţie, care creează premisele necesare pentru redefinirea ei în anumite etape şi conturează nevoia de a mai adăuga ceva în cadrul deja stabilit al normalităţii. În acelaşi timp, excepţiile de la normalitatea ta, aşa cum o înţelegi şi o afişezi, te pun în "dialog" cu cadrul tău de referinţă, cu limitele tale, te ajută să te reevaluezi; te pot provoca să-ţi explorezi puţin limitele, să verifici dacă eşti în totalitate de acord cu cele deja existente sau dacă ai capacitatea de a-ţi recunoaşte alte limite.
