de pr. Florin-Petru Sescu
Episcopia de Iaşi, prin intermediul Centrului Misionar Diecezan, propune de mai bine de opt ani credincioşilor din dieceză un proiect de solidaritate, ce îşi doreşte să transforme postul şi renunţarea, specifice acestui timp, în gesturi de adevărată preţuire pentru oamenii simpli din Kenya, Coasta de Fildeş şi Panama.
Această activitate îşi doreşte, printre altele, să pună în aplicare şi îndemnurile Conciliului Vatican II cu privire la Postul Mare.
Documentul conciliar Sacrosantum Concilium, vorbind despre timpul sfânt al Postului Mare, aminteşte că acesta "îi pregăteşte pe credincioşi la celebrarea misterului pascal, prin ascultarea mai frecventă a cuvântului lui Dumnezeu şi prin practicarea rugăciuni" (SC 109), iar acestea sunt puse în practică, mai ales, "prin reamintirea botezului şi prin pocăinţă". "Pocăinţa din timpul Postului Mare - aminteşte mai departe documentul - nu trebuie să fie numai internă şi individuală, ci şi externă şi socială" (SC 110). Aşadar, pregătirea pentru învierea Domnului trece prin reamintirea botezului şi prin pocăinţă, dar nu numai la nivel intern şi individual, ci şi la nivel extern şi social. Postul, rugăciunea şi pomana trebuie să reflecte dublul sens al pocăinţei noastre: împăcare cu Dumnezeu, la nivel individual, şi împăcare sau solidaritate cu aproapele, la nivel social.
Implicarea aproape în unanimitate a parohiilor din Dieceza de Iaşi în a susţine activitatea misionară şi proiectele umanitare prin "Cutia Speranţei" sau alte forme de solidaritate arată că poporul lui Dumnezeu, format din episcop, preoţi, persoane consacrate şi credincioşi, tinde să trăiască nu numai individual, ci şi social timpul sfânt al Postului Mare.
Cu siguranţă, sunt multe alte proiecte care pot reflecta aceleaşi valenţe ale activităţii "Cutia Speranţei", dar, fiind vorba despre misiuni, îmi permit să vorbesc în particular despre această iniţiativă, iar dumneavoastră să lărgiţi valenţele ei la toate activităţile de binefacere pe care le veţi pune sau le puneţi deja în practică în timpul Postului Mare.
Prin "Cutia Speranţei", postul, ca invitaţie la austeritate, se transformă în belşugul unei mese atât de necesare celor săraci; "rugăciunea", ca invitaţie la interiorizare şi dialog cu Dumnezeu, se transformă în comuniune şi împărtăşire cu aproapele; "pomana", ca invitaţie la dezlipirea de lucruri, se transformă în comuniunea de bunuri cu aproapele, cu cel mai sărac decât noi.
Învierea lui Isus Cristos rămâne motivul fundamental al speranţei noastre de a învia împreună cu el. Dar, aşa cum el le asumă şi le transformă pe toate, aşa cum el moare pentru ca noi să avem viaţă, aşa cum el suferă pentru ca noi să ne bucurăm, tot la fel şi noi suntem îndemnaţi să-i urmăm exemplul. Am putea să ne întrebăm: Oare nu din această capacitate de jertfire, de renunţare, de solidaritate ar trebui să-şi tragă seva adevărata speranţă a renaşterii omului, atât din punct de vedere personal, cât şi eclezial, comunitar, social? Exemplul cel mai apropiat pe care îl avem sunt părinţii care se jertfesc pentru viaţa şi binele copiilor.
Lumea va fi mai frumoasă şi mai plină de bucurie în măsura în care oamenii învaţă să moară pentru ei înşişi din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. De aceea, renunţarea noastră nu este vizibilă de multe ori în cantitatea ei, cât mai mult în efectele ei care regenerează, transformă şi, în consecinţă, aduc speranţă.
