de pr. Fabian Doboş
Preotul Vasile Gabor s-a născut în comuna Bârgăuani (jud. Neamţ), la 28 mai 1919, din părinţii Mihai şi Maria. Doi ani mai târziu, părinţii săi s-au mutat la Tămăşeni, unde tatăl său a slujit ca dascăl.
A urmat şcoala primară la Tămăşeni, după care a intrat la Seminarul catolic din Iaşi. A fost trimis la Roma, la Colegiul "De Propaganda Fide", pentru desăvârşirea studiilor, fiind sfinţit preot în Cetatea Eternă la 24 aprilie 1943.
După reîntoarcerea în ţară, părintele Vasile a fost numit vicar la Parohia Văleni (jud. Bacău). De aici a fost transferat, pentru scurt timp, la Parohia Tămăşeni, iar în anul 1947 a fost numit profesor la Seminarul din Iaşi.
În toamna anului 1948, regimul comunist a început persecuţia împotriva Bisericii Catolice. Seminarul "Sfântul Iosif" din Iaşi a fost închis, bunurile acestuia fiind naţionalizate. Astfel, părintele Vasile a trebuit să părăsească seminarul, după ce a predat statului toate bunurile. Părintele, luând cu sine câteva lucruri din seminar, a mers la Tămăşeni, în casa părintească, de unde Securitatea a încercat să-l aresteze. Datorită intervenţiei sătenilor, care au sărit în apărarea sa, acest lucru nu s-a întâmplat. După câteva zile de tensiuni, tânărul preot a reuşit să fugă din sat, mergând la Bucureşti, de unde a trimis Securităţii un memoriu, prin care se apăra: "În ziua de 7 septembrie 1948, (...) un individ (...) mi-a cerut să dau o declaraţie în scris asupra unor lucruri aflate în casa părinţilor mei în urma unei percheziţii (...). Am declarat că cea mai mare parte din zahărul aflat, precum şi una pătură albă îmi aparţin mie, iar în ce priveşte dicţionarul român-latin, purtând ştampila Seminarului (...) am declarat că probabil a fost luat din eroare". Sfătuindu-se cu episcopul de Iaşi, viitorul fericit Anton Durcovici, părintele Vasile a mers la Berzunţi (jud. Bacău). Aici a fost obligat de nişte săteni să celebreze cununia fiului lor, dar pentru că preotul nu a vrut, din cauză că nu erau respectate legile Bisericii, a fost reclamat. Avertizat de o persoană binevoitoare, părintele a părăsit în mare grabă casa parohială, stând ascuns în mai multe locuri.
Catolicii din Berzunţi aveau rude la Buruienişul de Sus (azi, filială a Parohiei Brusturoasa - jud. Bacău), iar părintele a fost adăpostit de familia Zaharia din sat. Despre viaţa grea pe care a dus-o, într-un bordei săpat în pământ, cât şi despre moartea părintelui Vasile povesteşte dascălul Gheorghe Zaharia: "Vara şi toamna a stat în casă dându-i-se mâncare pe o ferestruică. Pe uşă nu se putea umbla (...), existând pericolul de a fi fost descoperiţi de persoane străine. Părintele ieşea numai noaptea. Când dorea ziua să stea la aer, ieşea dimineaţa la ora 4.00 şi rămânea până seara în pâlcul de pădure din apropierea casei, petrecând în rugăciune şi în citirea de cărţi religioase (...). Respirând de trei ori adânc, şi-a plecat puţin capul spre dreapta, dându-şi sufletul. Era vineri, 26 noiembrie 1954, ora trei (...). Sărmanul preot n-a avut parte de cântări religioase, nici de glas de clopot!"
Odată cu deshumarea părintelui Vasile şi aducerea sa la Tămăşeni, în prezenţa episcopului de Iaşi, Mons. Iosif Păuleţ, şi a episcopului emerit Petru Gherghel, la 11 februarie, catolicii din Moldova au conştientizat pe deplin sacrificiile pe care înaintaşii lor le-au făcut pentru a-şi păstra credinţa, această fidelitate faţă de Biserică reprezentând, pentru generaţia actuală, un puternic impuls în trăirea şi manifestarea credinţei.
