de pr. Laurenţiu Dăncuţă

Copilăria este cea care duce în braţe visurile noastre de oameni mari şi le îngrijeşte ca o mamă, hrănindu-le zilnic cu perseverenţă.

Copilăria are vârsta noastră, pentru că fiecare etapă a vieţii are nevoie de doza ei de copilărie pentru a putea spera ziua de mâine în pofida dificultăţilor de azi. De aceea, cine-şi pierde copilăria a pierdut totul: inocenţa gândurilor şi a faptelor, sinceritatea prieteniilor şi a cuvintelor, valoarea familiei şi a bunătăţii.

Se spune că e vai şi amar de oamenii care nu au avut o copilărie fericită. Însă de două ori vai şi amar de tinerii care-şi pierd copilăria. Şi mai mult: de trei ori vai şi amar de hoţii de copilării, de oamenii care distrug copilăriile: bine ar fi fost pentru oamenii aceia dacă nu s ar fi născut (cf. Mt 26,24).

Distrugerea copilăriilor este trădarea lui Dumnezeu. "Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi aţi făcut..." (Mt 25,40). Cu câtă gingăşie, speranţă şi iubire ne spune şi astăzi Mântuitorul: "Lăsaţi copilaşii să vină la mine şi nu le interziceţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu! Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş nu va intra în ea" (Lc 18,16-17).

Şi ce înseamnă să rămâi "copilaş"? Înseamnă să-ţi păstrezi inocenţa gândurilor; înseamnă să fii atât de mic şi smerit, încât să simţi mereu nevoia de cineva mai mare care să te protejeze şi în care să ai încredere, toată încrederea; înseamnă să preţuieşti familia şi prietenii şi să-ţi tresalte inima atunci când spui "mamă", "tată", "frate", "soră" "prietene"; înseamnă să plângi cu cei care plâng şi să râzi cu cei care râd; înseamnă să zâmbeşti fericit în faţa frumosului, iar când vezi răul să fii dezorientat şi cu faţa schimonosită, pentru că nu înţelegi manifestările care tulbură ordinea universului, nu înţelegi răul, inamicul binelui şi al fericirii.

Dacă aşa stau lucrurile, oare noi mai suntem copii? Sau e timpul să plecăm în căutarea copilăriei pierdute, furate, uitate?

Merită să facem această călătorie pentru a ne recupera copilăria: nevinovăţia ei, speranţa ei într-o lume mai bună, credinţa ei în împărăţia cerurilor (cf. Mt 18,3). Iar dacă nu ne interesează copilăria de dragul viitorului, să ne intereseze de dragul prezentului, pentru că "atunci când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit de mult" (Constantin Brâncuşi).