Prelucrare de pr. Felician Tiba
Ascultarea de părinţi a fost dintotdeauna o piatră de poticnire pentru copii. Cum să asculţi când, de foarte multe ori, copil fiind, nici nu înţelegi sensul cuvintelor pe care le folosesc părinţii?
Şi cum să asculţi dacă nu ai încă experienţa vieţii, nu ai motivaţiile necesare şi nici nu poţi anticipa efectele nocive, aşa cum le văd ei, ca o consecinţă a neascultării? Părinţii ăştia!
Îmi amintesc că de multe ori le-am cerut părinţilor completări cu privire la sfaturile date, le-am cerut să simplifice cele cerute şi să-mi motiveze pe termen lung de ce trebuie să fac aşa şi nu altfel. Între noi fie vorba: "Să ceri cont!", m-a învăţat un prieten mai mare. Aşa făcea el cu părinţii săi."
Şi cum copilăria este perioada întrebărilor, a venit şi rândul întrebării: "De ce trebuie să ascult de voi?" Iar răspunsul era mereu acelaşi: "Pentru că aşa trebuie! Să asculţi, aceasta să faci!"
Abia mai târziu aveam să înţeleg cu adevărat sensul dorinţei lor şi efectul nociv al neascultării mele. De fapt, singura întrebare care nu trebuie să primească un răspuns verbal din partea părinţilor, ci mai degrabă o "apostrofare", este chiar cea cu privire la ascultare.
De ce trebuie să asculte un copil de părinţii lui? Simplu de tot, pentru că părinţii nu vor niciodată răul copiilor lor. Nici măcar cei mai iresponsabili părinţi, prin natura chemării lor, niciodată nu vor dori răul copiilor lor. De aceea, ascultarea de părinţi se pune în practică, nu se negociază!
Ceea ce poate mai trebuie îmbunătăţit cu privire la acest domeniu este tocmai înţelegerea termenilor. De aceasta mi-am dat seama după ce am crescut. Într-adevăr, multe dintre cele pe care mi le cereau părinţii nu le înţelegeam. De multe dintre ele şi astăzi râd când am ocazia să deschid acest subiect cu ei.
Nu voi uita niciodată imperativul lor: "Să asculţi, aceasta să faci!" (Marian)
