pagină realizată de pr. Felician Tiba
A fi sau a nu fi? Aceasta e întrebarea! A fi sau a nu fi mamă până la capăt? Aceasta e provocarea! După ce l-am născut, după ce l-am crescut, numai eu ştiu cum, după ce i-am oferit tot ceea ce am avut mai bun, într-o zi a venit o tânără, a intrat în viaţa lui şi mi l-a luat. L-a luat şi a plecat cu el. S-au căsătorit şi s-au dus pe drumul lor...
Cum pot să accept că "lumina ochilor mei", copilul meu, băiatul meu frumos, după ce l-am făcut mare, l-am ţinut în şcoală, am avut grijă să nu-i lipsească nimic, într-o zi, fără nici cea mai mică remuşcare, după ce a întâlnit-o pe "ea", "hoaţa de copii", el îi spune "iubirea vieţii mele", efectiv, m-a lăsat şi a plecat? Cum poate un copil-băiat să-şi lase atât de uşor mama pentru o tânără fată, care nici măcar nu ştie ce înseamnă să creşti un astfel de copil? Câtă nedreptate! Eu îl cresc şi ea îl ia.
Aşa mă plângeam eu până nu de mult unei vecine, după ce băiatul meu s-a căsătorit şi a plecat să locuiască împreună cu soţia, mai întâi în chirie, urmând ca apoi să-şi construiască o casă a lor. Totul s-a întâmplat atât de repede, că nici n-am avut timp să mă obişnuiesc cu ideea că din acea zi nu va mai fi oficial al meu, ci al ei. Nici acum nu pot uita acele prime zile în care mă îmbrăţişa scurt şi de cele mai multe ori sec, apoi, de mână, plecau amândoi, lăsându-mă cu inima frântă. Ce ţi-e şi cu iubirea asta!
Vecină, şi tu ai făcut la fel cu soacra ta, dacă e să fim sinceri. Şi tu i-ai luat băiatul şi ai plecat cu el. Şi tu ai comis faţă de ea o "nedreptate". Eu am cinci copii, dintre care patru sunt băieţi. Toţi s-au căsătorit şi au plecat la casa lor. Dar nu mi-a părut rău pentru niciunul. Ştiu că sunt pe mâini bune. Noi, ca mame, ştim că îi aducem pe lume, îi creştem şi îi educăm, dar viaţa le aparţine, deciziile sunt ale lor. Vine o vârstă, aşa cum a venit şi pentru noi, să se căsătorească, asta dacă nu se fac preoţi sau măicuţe, şi apoi merg să-şi construiască propriul drum. E viaţa lor, e alegerea lor, aşa e lăsat de la Dumnezeu. Noi nu putem decât să fim mândre că au găsit fete frumoase, iubitoare, s-au căsătorit, au o familie frumoasă şi sunt fericiţi.
Şi el are nevoie de libertate. Nu-l vei putea "obosi" toată viaţa dându-i de înţeles că l-ai pierdut. El nu e pierdut, din contra, e câştigat. Bucură-te când îi vezi fericiţi, fii împăcată cu tine însăţi ştiind că i-ai oferit tot ceea ce ai avut mai bun, că l-ai educat şi că s-a realizat ca om.
Nu-l face să sufere dându-i de înţeles că suferi! Lasă-l să-şi trăiască viaţa de familie în libertate! În caz contrar, soţia lui, ştiind cât de mult îţi pare rău pentru el, la rândul ei ar suferi. Ca să nu mai spun că asta s-ar simţi imediat şi între ei.
Un copil căsătorit este pe un drum sigur. Părinţii l-au născut, l-au crescut, l-au educat şi au avut responsabilitate faţă de el până la căsătorie. Prin căsătorie, cei doi soţi îşi asumă responsabilitatea grijii reciproce. Se angajează să aibă grijă unul de celălalt, să se facă fericiţi unul pe celălalt. Nu trebuie să fie mama sau tata cei care să se mai preocupe de băiatul căsătorit, o va face soţia lui, aşa cum nu trebuie să fie mama sau tata cei care să se preocupe de fata căsătorită, responsabilitatea fiind a soţului. Când părinţii vor înţelege pe deplin această logică, în multe familii, mai ales la început de drum, va domni înţelegerea şi pacea.
Din moment ce şi-a asumat responsabilitatea încheierii sacramentului Căsătoriei, fii convinsă, vecină, că ştie băiatul tău ce face. Nu te mai preocupa! (Clara şi Maria)
