de pr. Iulian Faraoanu
Cartea Exodului descrie experienţa fiilor lui Israel care ies din ţara sclaviei graţie intervenţiei salvatoare a lui Dumnezeu. În centrul atenţiei se află marele gest eliberator înfăptuit de Domnul.
Evreii sunt invitaţi să abandoneze casa robiei, acolo unde viaţa devenise imposibilă, şi să se îndrepte către ţara ideală, spre o nouă realitate. În ce măsură experienţa lui Israel se poate aplica pentru timpurile noastre caracterizate de criză, dar animate de o profundă speranţă?
Primele capitole din Exod prezintă ieşirea triburilor israelite din ţara sclaviei. Fiii lui Israel, împlinind binecuvântarea iniţială din cartea Genezei (cf. Gen 1), au fost rodnici, s-au înmulţit, au crescut în număr şi s-a umplut de ei ţara Egiptului (cf. Ex 1,7). Această dezvoltare puternică a naţiunii stârneşte invidia şi teama autorităţilor. Israel putea să devină un rival. Faraonul Ramses al II-lea (1290-1224 î.Cr.), cel care nu-l cunoştea pe Iosif, ajunge să afirme în Ex 1,9: "Iată că poporul fiilor lui Israel este mai numeros şi mai puternic decât noi!" Reacţia egiptenilor constă în aplicarea unui anumit tip de înţelepciune omenească ("să fim mai înţelepţi decât evreii!", Ex 1,10) şi în manifestarea fricii, un sentiment ce creşte proporţional cu înmulţirea poporului. Constatarea prezenţei unui număr crescând de evrei este văzută ca ameninţare şi provoacă o reacţie ce duce la asuprire şi robie. Drept consecinţă, au fost lansate măsuri represive. Prima iniţiativă a fost oprimarea şi silirea la munci forţate. Cea de-a doua iniţiativă s-a concretizat într-o politică de exterminare a întâilor născuţi evrei de parte bărbătească. Moaşele evreilor însă nu se supun poruncii faraonului şi caută un subterfugiu. Gestul lor asigură supravieţuirea poporului şi e semn că adesea rezistenţa împotriva oprimării vine din partea celor slabi, în cazul de faţă nişte femei, subevaluate de societatea timpului. Aceste femei "s-au temut de Dumnezeu", notează textul sacru (Ex 1,17). Frica de Dumnezeu este în contrast cu teama faraonului care plănuise moartea.
Situaţia devenise din ce în ce mai critică. În acest context de criză gravă în care viaţa devenise imposibilă, singura soluţie pentru ca poporul să supravieţuiască era intervenţia divină. Dar Domnul tăcea. Este curios faptul că numele lui Dumnezeu nu este menţionat în aceste texte.
După mai mulţi ani, Dumnezeu se hotărăşte să intervină pentru a reconstitui dreptatea. În Ex 3,7 se precizează: "Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să îl scot din mâna egiptenilor şi să îl fac să urce din ţara aceea într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere". În urma strigătului celui neputincios, Domnul decide să restabilească dreptatea. Sunt patru acţiuni importante. Mai întâi, Dumnezeu ascultă plângerea, strigătul celor aflaţi în necaz (cf. Ps 34,7). A doua acţiune constă în a-şi aminti, verb care se referă la revitalizarea alianţei. În al treilea rând, YHWH vede şi cunoaşte situaţia, fiind vorba aici de cunoaşterea biblică, la nivel personal. În sfârşit, Dumnezeu intervine cu braţ puternic şi mână tare pentru a elibera, pentru a oferi libertatea şi viaţa. "Dumnezeu ne-a făcut să ieşim din Egipt" rămâne mărturisirea de credinţă primară şi originară a lui Israel (cf. Dt 26,5-9; Ios 24,1-13; Ps 136).
Relatarea din cartea Exodului ne transmite că Domnul nu este indiferent în privinţa răului. Există în multe pagini biblice o referinţă la mânia divină, reacţie justă faţă de rele şi nedreptăţi. Prin mânia sa, Domnul arată că nu este pasiv faţă de rău, că răul provoacă reacţia sa. O asemenea atitudine de intoleranţă în faţa nedreptăţilor, a nelegiuirilor ar putea fi adoptată şi de lumea noastră. Prea adesea, contemporanii noştri rămân impasibili în faţa spectacolului nedreptăţii şi al suferinţei. Dincolo de toate acestea, trebuie reamintite încrederea şi speranţa în intervenţia milostivă a lui Dumnezeu, singurul care poate oferi libertatea adevărată şi viaţa.
