Pagină realizată de pr. Felician Tiba

Trebuie s-o recunosc, nu i-am acceptat niciodată pe cei care consumă alcool. Nu i-am acceptat şi gata! Că mă şi gândeam, de unde au ei atâţia bani să-şi procure zilnic doza necesară? Doar văd că le face rău, de ce mai consumă?

Să vii acasă în stare de ebrietate la soţie şi la copii şi să nu fii capabil să-ţi mai aminteşti ce ai zis şi ce ai făcut în ziua respectivă mi se părea cel puţin respingător, dacă nu chiar revoltător. Intransigenţa era starea care mă caracteriza în relaţia cu cei care consumau alcool.

Şi totuşi, într-o zi, pe când terminasem ceea ce mi-am propus să lucrez, liniştit cum stăteam în casă, mi-am zis: De fapt, ce găsesc aceşti oameni atât de bun în alcool? De ce îl consumă şi la ce îi ajută? Şi mi-am propus să fac un experiment.

M-am dus în magazie şi am luat o sticlă pe care o primisem la aniversarul zilei mele de naştere. Cică era ceva de calitate, dar, cum eu nu mă pricep, pentru mine era totuna. Avea o etichetă frumoasă, îmbietoare, cu margini aurii, cu un text care efectiv te îmbia s-o deschizi şi să guşti. Chiar aşa, de ce n-aş gusta?, mi-am zis. Vreau să experimentez şi eu pe propria piele ce trăiesc marii consumatori de alcool. Cine ştie, poate aşa n-o să-i mai judec! Şi am deschis sticla, am luat un pahar, apoi pe al doilea şi, pentru că era ceva foarte tare, nu-mi mai amintesc dacă am ajuns şi la al treilea. Noroc că m-a descoperit soţia la timp! M-a ajutat să urc în pat şi m-a pus să mă odihnesc. Văzuse sticla consumată pe jumătate şi imediat şi-a dat seama că nu mă simţeam rău dintr-un alt motiv, aşa că era liniştită. Aştepta doar a doua zi să-mi revin, apoi să-mi povestească ce am zis şi cum râdeam de unul singur...

Doar că a doua zi, am luat-o de la capăt. Nu ştiu de ce, dar m-am simţit atras de acea sticlă, de eticheta şi de conţinutul ei. Deşi era tare, deşi era acru, n-am ţinut cont de nimic, am băut efectiv cu sticla. Ce pahar, ce măsură, ce teamă de ceea ce avea să mi se întâmple, am pus sticla la gură şi nu m-am mai oprit până când m-a găsit din nou soţia şi m-a pus din nou la culcare. De data aceasta nu a mai aşteptat a doua zi să-mi spună cum râdeam de unul singur şi cum mi se împleticea limba în gură, ci şi-a dorit să discutăm. Era ceva grav!

În două zile, de dragul de a vedea ce simte un consumator obişnuit de alcool, eu devenisem la rândul meu "un dependent". Acum nu mai aveam răbdare. Starea pe care mi-o dădeau primul pahar, apoi al doilea şi tot aşa mă făcea să nu ţin cont nici de soţie, nici de lume, nici de copiii care între timp deveniseră neliniştiţi din pricina mea. A fost un fel de "dragoste la prima vedere". Din duşmanul alcoolului şi al consumatorilor lui am devenit prietenul lui şi al lor.

Pentru că între timp soţia mi-a "ferecat" toate posibilităţile de a mai avea acces la rezervele din casă, am ales varianta "la o bere cu băieţii". Aşa am început să întârzii acasă. Eram indiferent faţă de familie şi de ce spuneau cei din jur. Îmi plăcea starea pe care ţi-o dădea consumul de alcool şi gata!

Să fi trecut vreo jumătate de an de când nu mai eram "ca la început", aşa cum îmi tot amintea soţia. Începusem să fiu violent verbal şi mai lipsea puţin să fiu şi fizic. Ştiam ce fac şi voiam să fiu lăsat în pace. Şi ce dacă devenisem la rândul meu consumator de alcool? În fond, nu eram singurul!

Şi deodată, "trezirea"! Era Crăciunul. Trei zile după, întreaga familie, copiii şi soţia, "m-au băgat în şedinţă". "Aşa nu se mai poate, au spus ei! Te vom ajuta să depăşeşti dependenţa..."

Iar acum, la câţiva ani de la acea întâmplare, încă mă mai întreb cum a fost posibil. Şi totuşi a fost! Mulţumesc lui Dumnezeu pentru soţia înţelegătoare şi răbdătoare alături de care am reuşit să depăşesc această dependenţă. Crăciunul, ce face Crăciunul, naşterea Mântuitorului... (Emil)