Este binevenită în timpul Postului Mare reflecţia asupra acestei zile de pocăinţă. A devenit în timp sărbătoarea cea mai solemnă la evrei (Lev 16,31; 23,32 etc.). Cade la 10 Tishri (septembrie-octombrie), zece zile după Anul Nou şi cinci zile înainte de Sărbătoarea Corturilor.

Se distinge prin odihna absolută şi postul strict (Lev 16,29; 23,26-32; Num 29,7). Sacrificiile şi celebrarea obţin ispăşirea dorită când sunt însoţite de pocăinţă, rugăciuni, recunoaşterea şi mărturisirea păcatelor. Marele Preot trebuie să facă pregătire 7 zile.

Ritul ţapului alungat în pustiu şi destinat demonului Azazel, al cărui înţeles este că duce cu sine păcatele, este practic o dublură a ritului stropirii cu sângele ispăşitor (Lev 16,21-22 comparat cu vv. 15-16). Celebrarea cultuală şi semnificaţia teologică a Zilei Ispăşirii au ca motivaţie intrinsecă: "Să facă ispăşire pentru sanctuar, pentru impurităţile fiilor lui Israel, pentru nelegiuirile lor şi pentru toate păcatele lor" (Lev 16,16.21; Num 16).

Ispăşirea este făcută de Marele Preot, singurul care poate, numai în această zi, să intre după catapeteasmă în Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii sau din Templu (cf. Lev 16,20.33), unde Dumnezeu, invizibil, este pe "tronul harului" între heruvimi (cf. Lev 12-13). După ce Marele Preot îmbracă veşmintele sacre, se pregătesc un viţel, pentru ispăşirea păcatelor proprii şi ale casei sale, şi doi ţapi, pentru ispăşirea păcatelor poporului (v. 5-6). Dintre aceştia se trage la sorţi unul pentru a fi oferit lui Dumnezeu şi unul pentru a fi alungat în pustiu (v. 8-10).

Aducând un sacrificiu de incens, Marele Preot face invizibil tronul harului din Sfânta Sfintelor pentru a se feri de sfinţenia plină de mister a lui Dumnezeu.

Momentul central al ritului este stropirea cu sânge din Sfânta Sfintelor. Marele Preot stropeşte partea din faţă a capacului cu sângele viţelului înjunghiat pentru ispăşirea păcatelor lui şi ale casei lui şi capacul cu sângele ţapului adus ca jertfă pentru Dumnezeu pentru ispăşirea păcatelor întregii adunări a lui Israel. Sanctuarul este purificat prin stropirea cu sângele ambelor animale jertfite (v. 16-20). Apoi se impun mâinile peste ţapul destinat lui Azazel, pentru a-i transmite lui toate păcatele poporului şi este alungat în pustiu (v. 20-22).

Autorul Scrisorii către Evrei vede în ritul săvârşit de Marele Preot în Ziua Ispăşirii o anticipare a sacrificiului lui Isus, adevăratul Mare Preot al Noului Testament (Evr 9,7.11-12). Isus nu avea nevoie de ispăşire pentru păcatele proprii (7,27), dar s-a oferit lui Dumnezeu pe sine însuşi ca victimă sacrificială fără pată (7,14.26-27). El "a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor nu cu sânge de ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire veşnică" (9,12). Prin jertfa propriului trup le-a permis tuturor credincioşilor să intre în Sfânta Sfintelor prin catapeteasma propriului trup (10,19-22). Obligaţia de a înjunghia şi arde înaintea taberei (Lev 16,27) viţelul şi ţapul cu al căror sânge se săvârşea ispăşirea de păcate este asociată cu suferinţa lui Isus în afara porţii cetăţii (Evr 13,11-12). Această interpretare a crucii îşi găseşte fundamentul istoric în faptul că Isus şi-a încoronat slujirea în oferirea propriei vieţi ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (cf. Is 43,3-4; 53,12).

După sfântul Paul, Dumnezeu l-a oferit pe cel răstignit lumii ca ispăşire (hilasterion) şi ca dovadă a dreptăţii sale răscumpărătoare (Rom 3,25). Ca slujitor al lui Domnului, Isus este şi mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii (In 1,29). Aşadar, eficacitatea de ispăşire pe care yom kippur o avea pentru poporul lui Israel este depăşită de crucea lui Mesia. Prin Cristos, Dumnezeu a împăcat cu sine lumea întreagă (2Cor 5,18), crucea este iertarea lui Dumnezeu pentru mulţi, adică pentru toţi oamenii.