În această perioadă de încercare pentru întreaga omenire, tot mai des auzim vorbindu-se despre speranţă şi încredere, două virtuţi care ne ajută să putem trece peste orice încercare.
Speranţa este cea care-l face pe om să trăiască timpul prezent cu gândul îndreptat spre viitor, iar încrederea îl ajută să depăşească orice nelinişte, crezând că toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Aceste virtuţi au fost o constantă şi în viaţa fericitului Anton Durcovici.
Cu siguranţă, speranţa şi încrederea în Dumnezeu l-au însoţit pe Anton Durcovici încă din primii ani ai vieţii sale. În scrisoarea de felicitare din 26 decembrie 1909 adresată arhiepiscopului Raymund Netzhammer, scria: "Gândul care m-a preocupat cel mai mult în acest timp sfânt al Crăciunului este cel al viitorului meu apropiat şi speranţa că, poate deja la Crăciunul următor, îl voi putea chema pe altar în mâinile mele pe dragul prunc Isus, mă umple de cea mai mare bucurie". În articolul din Jugendfreund dedicat lui Dante Alighieri, ni-l oferă pe marele poet ca model de speranţă, scriind că, deşi deziluzionat în aşteptările sale şi lovit greu de soartă, poetul "speră mereu încă într-un viitor mai fericit", loc care nu poate fi nicidecum infernul, "unde nu mai este speranţă", spre deosebire de purgator, "locaşul sufletelor care speră", după cum îl numeşte Durcovici în acelaşi articol.
La 26 octombrie 1947, cu doar câteva zile înainte de numirea sa în funcţia de episcop de Iaşi, Anton Durcovici i-a trimis o scrisoare de felicitare nepotului său Toni şi soţiei sale, Marie, pe care îi îndemna să realizeze zilnic sfânta lor "datorie primită prin binecuvântarea lui Dumnezeu... în aşa fel încât Cristos regele să domnească" între ei, pentru a putea "privi spre viitor cu speranţă".
Conştient că sfânta Fecioară Maria este Maica speranţei, la 22 august 1948, episcopul Anton Durcovici, în rugăciunea de consfinţire a Diecezei de Iaşi la Inima Neprihănită a Mariei, în catedrala din Iaşi, i se adresa astfel: "Fecioară preacurată, Maica harului dumnezeiesc şi speranţa lumii, ascultă glasul copiilor tăi care te strigă într-ajutor şi primeşte închinarea noastră!"
Şi în cadrul predicilor rostite în parohiile Diecezei de Iaşi a vorbit despre speranţă şi încredere în Dumnezeu. Astfel, la 4 septembrie 1948, aflându-se la Gherăeşti, a explicat adevărata devoţiune către Preasfânta Inimă a lui Isus, îndemnând "la mare încredere în această inimă preamilostivă". La Săbăoani, în ziua de 5 septembrie 1948, a predicat despre Dumnezeu şi "însuşirile lui, mai ales atotputernicia, îndemnând la încredere nestrămutată în el la orice fel de nevoie trupească sau sufletească". La Luizi-Călugăra, la 14 septembrie 1948, vorbind despre Înălţarea Sfintei Cruci, hramul bisericii, a evidenţiat puterea dumnezeiască a lui Cristos răstignit pe cruce: "Toţi cei care cred în Cristos cel răstignit, îşi pun nădejdea în el şi îl iubesc din toată inima, ascultând de poruncile lui, îşi vor mântui sufletul, în ciuda oricărei încercări contrare din partea duşmanilor crucii".
La Piteşti, la 18 iunie 1949, predicând despre sfinţii Petru şi Paul, le-a adresat credincioşilor îndemnul "să aibă nestrămutată încredere în milostivirea fără de margini a lui Dumnezeu". La 17 iunie 1949, la Slatina, oferind exemplul sfântului Alois Gonzaga, a arătat care trebuie să fie adevărata speranţă a omului: nu atât sănătatea trupească, ci dorinţa de a fi cu Dumnezeu.
Lecţia magistrală de speranţă şi încredere pe care ne-o oferă fericitul martir Anton Durcovici se află în cuvintele rostite în chinurile Sighetului: "Curaj! Purtaţi cu demnitate crucea, căci vor veni zile fericite şi pentru acest popor atât de încercat!"
