Sărbătoarea cu numele Epifania Domnului face referire, cumva restrictiv, la întâlnirea dintre cei trei magi şi pruncul Isus, indicat lor de o stea minunată. De fapt, avem de-a face, în cazul concret, mai degrabă cu o primă epifanie. Au urmat un număr impresionant de momente în care Fiul lui Dumnezeu făcut om şi-a manifestat în mod miraculos identitatea spre împărtăşire. Dintre toate acestea, cu siguranţă identitatea sa de înviat-glorificat reprezintă apogeul. Şi, în acelaşi timp, fundamentul pentru ceea ce va urma: vestirea mântuirii înfăptuite de Răstignitul-Înviat.
Dacă în cazul Maicii Domnului avem de-a face cu mormântul gol şi cu credinţa (între timp, dogmă) în glorificarea ei totală (trup şi suflet), învierea lui Isus, bazată mai mult decât doar pe mormântul părăsit şi pe credinţă ("a văzut şi a crezut" - In 20,8b), este completată tocmai de apariţiile Celui Înviat. Cu toată încărcătura lor de epifanii. Şi cu efectele sau declanşarea a ceea ce decurge de aici (inclusiv glorificarea Mariei). Însăşi înălţarea Domnului nefiind altceva decât un fapt firesc. Ţinând de firescul glorificării, totul este însă spre împărtăşire. Spre a-i face părtaşi pe oamenii credinţei de viitorul pregătit de Dumnezeu celor mântuiţi întru jertfa de pe cruce a Fiului său. Iar acest lucru trebuie făcut cunoscut tuturor oamenilor. Iată de ce dinamismul epifaniilor continuă prin predicarea evangheliei. Nu numai de către unii...
