Într-o dimineaţă, întorcându-mă de la biserică, l-am salutat pe un bărbat care scotea apă din fântână.

Probabil că o făcusem cam în surdină, că la un moment dat aud din spatele meu:

- Măi băiete, ia vino până aici!

Crezând că are să-mi spună ceva important pentru părinţii mei, m-am apropiat şi l-am întrebat ce s-a întâmplat.

- Tu nu ştii să saluţi?, m-a întrebat el pe un ton ridicat.

- V-am salutat când am trecut prin dreptul dv.

- Atunci de ce nu vorbeşti mai tare, te doare gura?!

De ruşine, dar şi de frică, am pus capul în pământ şi nu am mai spus nimic. Nu ştiu dacă era el îndreptăţit să mă judece dacă şi cum salutasem. Eu ştiu că o făcusem; dacă el nu a auzit, înseamnă că era problema lui, nu a mea.

După ce am scăpat din confruntarea cu el am pornit spre casă măcinând în mintea mea cele întâmplate. Mă şi gândeam cum o să mă spună părinţilor şi o să mai primesc o muştruluială şi din partea lor. Noroc că nu a fost aşa şi am scăpat doar cu scena de la fântână.

Oricum ar fi, chiar dacă atunci nu am înţeles mare lucru din ceea ce s-a întâmplat, pe parcurs am învăţat un lucru: în viaţă, ceea ce ai de spus trebuie spus cu respect, tare şi clar, chiar dacă aceasta uneori ne mai costă câte o muştruluială!

Să saluţi însă nu ţine de nicio obligaţie, ci pur şi simplu de bun-simţ şi de respect. Mai ales că mă întorceam şi de la biserică... (Alin)