Într-o lume în continuă mişcare, familia este şi trebuie să rămână cea care să ne vorbească de geneza creaţiei, de parcursul istoriei şi de speranţa în viitor.
Zilele trecute am văzut o ştire în care se vorbea despre patru copii ai căror părinţi muriseră, dar care nu au acceptat să meargă în vreo instituţie a statului deoarece sora lor mai mare, inspirată de un profund spirit matern, şi-a asumat binele lor.
"Noi am purtat împreună şi bunele şi relele, spunea ea, cum să ne despărţim acum când avem mai mare nevoie unul de celălalt? Eu le amintesc fraţilor mei de iubirea de la început a părinţilor noştri, de construirea casei, de primele lor stângăcii în a fi familie, primele dureri ale naşterii, primul scâncet de copil în viaţa lor.
Am fost alături de ei când l-au născut pe fratele de după mine. S-au bucurat că are cine să continue muncile grele din casă! Şi chiar dacă eram mică, am ajutat aşa cum am putut la creşterea lui. Era primul lor băiat! După el au mai urmat un băiat şi apoi sora noastră mai mică; în total, doi băieţi şi două fete.
Acum suntem singuri, fără părinţi, dar nu înseamnă că viaţa s-a terminat aici. Ei au plecat lăsându-ne aparent singuri, dar nu suntem singuri, pentru că ne avem unul pe altul. În mine, ca şi în fraţii mei, este câte o jumătate din tata şi din mama, fiecare a pus partea lui. De ce ne-am plânge?! Avem curajul tatălui nostru, forţa lui, spiritul lui de aventură, determinarea lui, iar fratele mai mic are inclusiv privirea lui. Nu, nu ne lipseşte, este cu noi! Iar mama a pus în fiecare dintre noi, fetele, din spiritul ei matern. Mă uit la surioara mea şi văd în ea fermitatea mamei, dar şi gingăşia ei. Cum să nu o strâng în braţe când ştiu că ating cu mâinile mele acelaşi trup pe care l-a îmbrăţişat şi mama mea? Sau cum aş putea să nu pregătesc mâncarea pe care mama m-a învăţat s-o fac atunci când m-a implicat alături de ea în bucătărie? Nu vă miraţi că ştiu să pregătesc tot ceea ce ştie deja o gospodină cu experienţă! Mama a avut grijă să mă înveţe câte puţin din toate. Parcă intuia că o să-mi încredinţeze casa şi pe fraţii mei.
De la părinţi am învăţat să fim buni, să-i salutăm pe cei mai mari decât noi, să nu ne plângem la greu, să nu ne certăm între noi şi să ne ajutăm mereu. De la ei am învăţat ce înseamnă să fii om, am învăţat să fim omenoşi, pentru că omenirea are nevoie de oameni cu omenie. «Nu vă luaţi după cei care vorbesc de rău pe alţii, spunea mama deseori, ei doar vorbesc, dar nu fac nimic. Să nu vă ruşinaţi de sărăcie. Ruşinaţi-vă când vreţi să furaţi, când aţi spus o minciună, când aţi făcut un rău cuiva. Puteţi să fiţi săraci, dar nu aveţi voie să fiţi murdari!»
O boală nemiloasă ni i-a luat pe amândoi părinţii, dar nu ne descurajăm. Ei sunt în cimitir, iar noi mergem deseori la ei ca să ne mai treacă dorul. Ştim că într-o zi fiecare dintre noi va avea o casă a sa, o familie şi copiii săi. Şi ceea ce mai ştim e că «omenirea are nevoie de oameni cu omenie»! Aşa ne spunea mama!"
M-a impresionat aşa de mult cazul acestor copii, încât am ţinut să împărtăşesc cu dv. cele văzute. (Claudia)
