Ritmul vieţii cotidiene este sacadat de o zi cu o conotaţie specială - sabatul, instituţie fundamentală a iudaismului şi semn distinctiv esenţial al identităţii ebraice.

Termenul "sabat" derivă din Gen 2,2 unde se menţionează încetarea activităţii creatoare a lui Dumnezeu: "Şi Dumnezeu a încheiat (shabbat) lucrarea pe care o făcuse în ziua a şaptea". Originea sărbătorii se pierde în negura vremurilor, însă prescrierile cultuale sunt codificate în două texte biblice emblematice, care prezintă Decalogul: Ex 20,8-11 şi Dt 5,14-15. În Ex 20,11 se accentuează preceptul odihnei în ziua de sabat, iar în Dt 5,15 este pusă în evidenţă necesitatea de a-i aduce cult Dumnezeului eliberator cunoscut în timpul exodului.

Care sunt caracteristicile sabatului? Întâi de toate, este ziua a şaptea, ziua fără pereche, aşa cum obişnuiau să o numească unii rabini. Cifra 7 este simbol al perfecţiunii în limbajul biblic. Aşadar, ziua a şaptea este specială, potrivită pentru perfecţiunea lui Dumnezeu. Dar şapte este şi semn al ciclicităţii. Aşa cum Domnul, după şase zile de activitate creativă prin cuvinte şi fapte, în ziua a şaptea s-a odihnit, la fel ar trebui să procedeze şi omul respectând astfel o lege naturală, cea a alternării muncii cu repaosul.

În al doilea rând, sabatul este o zi sfinţită. Sfinţenia, în concepţia biblică, înseamnă în mod primar separare. Dumnezeu este sfânt pentru că este separat de oameni, e transcendent, locuind în lumina sa de nepătruns. Dar Domnul nu rămâne izolat, ci vrea să îi facă pe oameni să participe la sfinţenia sa. Sabatul este ziua Domnului, zi sfântă şi sfinţită, situată chiar în afara timpului. E o zi care anticipă veşnicia, acolo unde nu va mai fi nici zi, nici noapte. Este interesant cum textul din cartea Genezei nu mai reproduce refrenul temporal pentru ziua a şaptea a creaţiei: "Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a..." (Gen 1,8.13).

În sfârşit, ziua de sabat este binecuvântată. Binecuvântarea este premisa pentru apariţia şi menţinerea vieţii. În Gen 1, Domnul binecuvântează animalele şi acestea devin fiinţe vii. Va fi binecuvântat şi omul, iar binecuvântarea va deschide un şir neîntrerupt de generaţii omeneşti. Binecuvântarea şi viaţa sunt mai apoi realităţi pozitive legate de alianţă. Dacă Israel respectă clauzele alianţei, va avea parte de binecuvântare şi viaţă. Sabatul, zi binecuvântată, e o zi în care se celebrează viaţa, valoare supremă a umanităţii.

Creştinii au preluat ideea sabatului şi au celebrat ziua Domnului în prima zi a săptămânii, ziua învierii lui Cristos. Cum se prezintă această zi în epoca noastră? Care sunt exigenţele sale? Prescrierea referitoare la repaos şi odihna creaţiei ar avea nevoie de mai multă subliniere într-o eră în care se pot observa dezechilibre. Ar fi de dorit o sintonizare mai bună cu legile creaţiei care cultivă echilibrul şi armonia. În ziua Domnului, recunoscând lucrarea dumnezeiască în creaţie, omul să recunoască stăpânirea lui Dumnezeu asupra vieţii şi asupra lumii. De la această recunoaştere, omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să se angajeze pentru o stăpânire responsabilă asupra naturii şi pentru menţinerea armoniei şi a unităţii.

Ziua Domnului are nevoie de o revizuire şi în privinţa cultului. Iar o direcţie importantă poate fi cea a memoriei, pe linia memorialului indicat de Sfânta Scriptură. Evreii obişnuiau să facă memorialul (zikkaron) intervenţiilor minunate ale Domnului în istoria şi viaţa lor. Noul Testament a preluat conceptul şi l-a redat prin termenul anamnesis cu acelaşi sens, de memorial, transpunere în prezent. Ziua Domnului să fie zi a memoriei, zi de aducere a jertfei lui Cristos în faţa noastră, dar şi zi a comuniunii autentice cu Dumnezeu dătător de iertare, mântuire şi viaţă.