Mă gândesc cu mult dor la copilărie. Ce partide de fotbal mai jucam pe uliţa satului! Cum ne organizam, cum făceam echipele. Nu aveam adidaşi şi nici crampoane, nu aveam nici minge de calitate, ba de cele mai multe ori era şi spartă, dar se chema "minge" şi asta era important pentru noi. Era locul unde încăpeam cu toţii, unde micile certuri se terminau imediat cu o strângere de mână şi unde nu era loc de înjurături sau de alte vorbe urâte, pentru că "te spun mamei şi o să vezi ce păţeşti". Autoritatea era autoritate!
Pe un astfel de fond, unul dintre noi a avut ideea organizării unui Rozariu la una dintre crucile construite la o răscruce de drumuri. Să ne fi văzut transpiraţi, murdari, gâfâind şi cu bucăţi de beţe în mână - pentru că pe vremea aceea nu aveam rozariu ca astăzi. Şi tot mutam acele beţe, zece la număr, dintr-o parte în alta, până terminam Rozariul. Aşa a devenit un obicei ca, seară de seară, după o partidă de fotbal, să ne rugăm Rozariul la crucea de la răscruce.
Nu mai conta că întârziam acasă şi că oricum ne-o "furăm", că părinţii nu ne credeau că am fost şi la rugăciune. Înduram pentru Isus şi asta făcea din noi un fel de "martiri" din pildele pe care ni le spunea părintele la biserică.
Pentru a fi sigur că joacă, cel mai slab făcea echipele. La rugăciune însă nu era pe echipe. Era pe curaj şi pe răbdare. Începea cineva care avea curaj şi rămâneau până la sfârşit doar cei care aveau răbdare.
Aşa ne-am ţinut departe de vorbele urâte, de ideea de a organiza câte o "burtă" de cireşe sau de căpşuni. Aşa ni s-a dus vestea că la crucea de la răscruce sunt nişte copii care se roagă şi, ducându-se astfel vestea, au început să se roage Rozariul la toate grotele din sat. Ce face copilăria din copil! (Mihăiţă)
