Cultul adus divinităţii a reprezentat o componentă extrem de importantă în viaţa omului oricărui timp şi al oricărui spaţiu geografic. Fiinţa umană a simţit mereu exigenţa comunicării cu entităţi superioare, situate în sfere distincte de cea pământească.
Şi Israel se înscrie în această logică. Poporul lui Israel a dezvoltat, pe lângă cultul de la templu, şi un cult legat de sinagogă. Acesta a fost dictat de situaţiile specifice diasporei, acolo unde se simţea necesitatea unui loc de cult diferit de templu. Originea sinagogii este învăluită de mister. Unii susţin că aceasta ar fi apărut în epoca exilului babilonian, fiind o instituţie susţinută de preoţi pentru a defini identitatea ebraică. Dar prima mărturie a existenţei sinagogii este furnizată de o inscripţie a unei sinagogi egiptene dedicate lui Ptolemeu al III-lea (246-221 î.C).
Referitor la desfăşurarea cultului specific sinagogii se cunosc mai bine doar liniile fundamentale. Celebrarea avea două părţi, prima dintre ele constând în momente de rugăciune. Printre rugăciunile folosite, dincolo de cunoscuta invocare Shemah Israel (Dt 6,4-9; 11,13-21; Num 15,37-41), se pot enumera rugăciunile Shemone esreh (Cele optsprezece binecuvântări) şi Qaddish (rugăciune asemănătoare cu "Tatăl nostru"). Partea a doua a celebrării conţinea proclamarea lecturilor din Lege şi Profeţi, urmată de explicarea lor (cf. Lc 4,16-30). Lectura putea fi realizată de orice evreu ajuns la vârsta maturităţii. Organizarea slujirii liturgice, desemnarea lectorilor şi invitaţia de a comenta Scriptura erau îndatoriri ale "mai-marelui sinagogii".
Cultul oficiat la sinagogă a influenţat profund liturgia creştină, mai ales Sfânta Liturghie. Întâi de toate, se poate sublinia ideea comuniunii într-o comunitate care aduce laudă Domnului. Potrivit unor tradiţii, pentru a se realiza celebrarea de la sinagogă, era nevoie de minim zece persoane. Această adunare intra în dialog cu Dumnezeu prin rugăciuni, psalmi, invocaţii şi cântări. Creştinii au preluat spiritul comunitar şi practica întâlnirii cu Dumnezeu în rugăciune.
În al doilea rând, cultul dezvoltat la sinagogă a transmis venerarea Cuvântului lui Dumnezeu. Liturghia creştină romană propune lectura continuă a unei evanghelii sinoptice de-a lungul anului bisericesc, aşa cum la sinagogă se practica o lectio continua anuală din Torah. Lectura la alegere din Profeţi, proprie cultului de la sinagogă, are o oglindire în lectura biblică a Liturghiei noastre. Dincolo de aceste succinte comparaţii, rămâne în prim-plan Cuvântul şi comunicarea lui Dumnezeu prin acest mijloc. De ce a ales Domnul chiar cuvântul omenesc drept cale de intrare în comuniune cu omul? Cuvântul este poate caracteristica omului cea mai profundă care defineşte fiinţa umană. Prin cuvânt, mai apoi, omul cunoaşte lumea, se exprimă pe sine şi intră în dialog cu semenii săi. Aceste funcţii ale cuvântului sunt valorificate de Dumnezeu. Prin cuvântul Sfintei Scripturi îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, Biblia fiind izvorul prim pentru a intra în lumea dumnezeiască şi în tainele planului de mântuire. Prin cuvânt, Dumnezeu se exprimă pe sine arătând atributele sale, mai ales bunătatea infinită şi milostivirea sa. Prin cuvânt, Domnul ne interpelează şi ne cheamă la comuniune cu sine în cadrul alianţei. Dumnezeu iese din transcendenţa sa şi îi invită pe oameni la dialog, dorind să comunice cu ei, în calitate de prieteni (cf. Dei Verbum 2).
O exigenţă a epocii noastre e constituită de o mai bună valorizare a cuvântului, a funcţiei şi menirii sale. Într-o lume plină de cuvinte, într-o eră a diminuării capacităţii de discernământ autentic, avem nevoie de înţelegerea Cuvântului pentru a instaura o bună relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Religia creştină este una de tip personal, iar cuvântul rămâne cale privilegiată pentru a ne raporta la Cristos-Cuvântul şi la fraţii noştri în spiritul comuniunii.
